Ecosistemele actuale de pe teritoriul localităţii sunt rezultatul unui îndelungat proces evolutiv, condiţionat în decursul erelor geologice de frământările climatice, geomorfologice şi desăvârşit prin acţiunea omului de dată mai recentă, dar cu implicaţii la fel de profunde. Ele se constituie la interferenţa regiunii colinare cu cea de câmpie în drumul unor importante curente de migraţie postglaciară a elementelor biologice: unul de la sud spre nord în lungul Piemonturilor Vestice aducător de elemente termofile balcanice şi submediteraneene şi altul de la vest spre est, pe un front mai larg, cu penetraţii adânci ale elementelor campestre, chiar stepice, în lungul văilor. Caracteristice pentru condiţiile pedoclimatice ale regiunii, păduri întinse de gorun în amestec cu cer, stejar şi carpen au acoperit, până nu de mult, aproape întregul teritoriu al localităţii; ele mai coboară şi azi până în apropierea satului făcând legătura spre est şi nord-est cu masivul păduros al Piemonturilor şi mai departe a zonei muntoase. Spre vest şi sud-vest, pădurea şi-a restrâns treptat fruntariile până la actuala limită de la Mocirla, prin defrişări masive încheiate prin anii 1940 – 1946. Lemnul provenit din aceste păduri fie că a luat drumul Europei, fie că a devenit cherestea, fie că a fost transformat pe loc în mangal. Toponime ca acela de La Cuptoare precizează cu exactitate centrul de carbonificare a materialului lemnos, într-o vreme nu prea îndepărtată.

       Pădurile actuale ale satului sunt rezultatul, mai ales al regenerărilor naturale, completate pe alocuri cu plantări de gorun şi cer, dar reprezentând încă resturile celei mai autentice formaţiuni biologice din zonă. În lungul pâraielor, acolo unde starea de umiditate se prelungeşte şi în lunile de vară, pe solul în curs de gleizare a acestor locuri, pădurea este edificată îndeosebi de gorun şi de carpen alături de care alţi arbori precum cerul, jugastrul, sorbul, cireşul sau teiul participă în stare diseminată. Pe alocuri, subarboretul compact de carpen, provenit din regenerarea vegetativă, ceează desişuri greu de străbătut. Pădurea aceasta, corespunzătoare prin staţiune, compoziţie şi structură asociaţiei: pădure de gorun de carpen, favorizează coborârea până la altitudini joase a numeroase elemente caracteristice etajului făgetelor şi tot ele păstrează la adăpost de excese climatice specii de origine atlantic-mediteraneană. Pe versanţii domoli ai Gureţelor ca şi pe terasele drenate dintre pâraie, pădurea mai ales din gorun şi cer, pe alocuri în amestec cu gârniţă, reprezintă tipul caracteristic pentru vegetaţia forestieră din regiune. Stratul arborescent se realizează dintr-un amestec variat al primelor două specii, între care apare mai frecvent jugastrul, gârniţa, glădişul, părul pădureţ; în cel arbustiv în care creşte şi carpenul, predomină mai ales păducelul, gorunul şi porumbarul. Pădurea are un aspect luminos, poienită pe alocuri, ceea ce favorizează dezvoltarea unui covor ierbos bogat, de o rară frumuseţe la începutul verii.

       Puţin influenţat de om, mediul forestier adăposteşte un număr apreciabil de specii de animale începând de la mamifere mari şi păsări până la puzderia de nerertebrate ce asigură prin activitatea lor laborioase reîntoarcere elementelor chimice în lumea minerală. Turme de căprioare, cerbi şi mistreţi populează pădurea, ieşind primăvara şi toamna până departe în semănături. Desişurile compacte de carpen sunt deopotrivă ascunzişuri pentru ierbivore ca şi pentru animale carnivore dintre care lupul, vulpea, mâţa sălbatică, sunt cele mai comune. Primele două specii dau şi ele târcoale iarna pe la marginea satului de unde mai dijmuiesc câte un miel, un mânz sau câte o pasăre de curte. Viezurele, deşi prezent în pădure spre Pârâul cel Mare, este greu de întâlnit datorită vieţii sale active nocturne. Păsările, mai mobile, realizează un spaţiu de hrănire mult mai larg şi adesea chiar locul de cuibărit din pădure poate fi înlocuit cu tufişurile din lungul văilor, din pajiştile naturale, ori din livezile satului. Notăm dintre cele mai comune: cucul, ciocănitoarea, cinteza, codobatura, pupăza, privighetoarea, grangurul, gaiţa, piţigoiul, dumbrăveanca, mierla, buha, huhurezul, şi altele. Stratul ierbos ce străbate covorul de frunze moarte din anii precedenţi este adesea brusc agitat de săritura surprinzător de lungă a unei broaşte roşii de pădure, de panica unui guşter, a vreunui şarpe de sticlă sau şarpe de apă. Lumea nevertebratelor, fascinantă şi imensă, se înfăţişează nestingherită observatorului de la ultimele ramuri din vârful arborilor până la ţesătura de rădăcini a acestora. Dintre acestea, insectele sunt cele mai cunoscute: cărăbuşul de mai, răgaciul, răgaciul de corn, ileana, furnica roşie, viespea de gale. Pe gorun şi cer îşi desfăşoară viaţa numeroase consumatoare de frunze: omida păroasă a stejarului(ce a provocat invazii masive în anii 1960-1962), inelarul, molia verde a stejarului, croitorul.

       Vegetaţia forestieră ce se menţine în afara zonelor defrişate este prezentă mai ales în lungul pâraielor prin zăvoaie de salcie şi tufişuri de răchită sau porumbar. Teuzul, dar mai ales Valea Beliului sunt străjuite de fâşii de sălcele în care sălciile se amestecă pe alocuri cu frasin, ulm, sânger, prorumbar. Un strat ierbos heterogen formează faciesuri cu rugi, urzici, boz, saponariţă, firiţă, iarba câmpului şi rogoz. Tufişurile de răchită şi porumbar mărginesc zăvoaiele în lungul celor două cursuri mai importante, iar în valea Ierului ele se individualizează ca benzi ce însoţesc cursul apei şi al şanţurilor de desecare mai vechi sau ca desişuri extinse în fâneţe. Mai higrofile decât cele de porumbar, tufişurile de răchită sunt încadrate de rogozuri, trestie de câmp, trestie, stânjenel de baltă, etc., ce alcătuiesc un strat ierbos iubitor de umezeală, înalt şi des. Tufişurile de porumbar se înscriu şi ele în contextul vegetaţiei mezo-higrofile făcând însă trecere spre şleaurile mezofile ale luncilor. Rămăşiţe ale pădurii şi în acelaşi timp avantposturi ale reîmpăduririi, acestea păstrează, la umbra lor, elemente rare de importanţa fitogeografică cum sunt brânduşele şi laleaua pestriţă. În tufişuri se interpun într-un mozaic caracteristic luncilor, ochiuri de apă pline cu lintiţării larg răspândite în tot teritoriul sau cu pâlcuri de ferigă de apă, cu iarba broaştelor, cu ciulini de baltă, cu nufărişuri, cu broscăriţă ce au extindere mai ales pe cusul văilor Beliului, Teuzului şi la pescăria amenajată spre Cermei. Trestişurile reprezintă pâlcuri restrânse, exclusiviste, dominate de trestie sau pipirig mare. Pe canalele şi în bălţile din lungul văilor se infiripă păpurişuri sau rogozişuri indicatoare ale unei uşoare sărături.

       Pe margini de bălţi, în locuri depresionare, făcând legătura cu vegetaţia de pajişti mai puţin umede (mezofile) se întind rogozişurile, apoi pajiştile mezohigrofile de trestie de câmp care mărginesc de obicei tufişurile şi cele de coada vulpii şi firuţă cu păiuş. Îndeosebi pajiştile de coada vulpii au o largă răspândire în jurul satului, de-a lungul văii Ierului, reprezentând fâneţe productive cu compoziţie bogată. Toate aceste formaţiuni vegetale, determinate în esenţa de varietatea regimului hidric al staţiunii, constituie mediul de viaţă pentu un număr mare de animale. Pe cursurile de apă ce se reduc vara în cazul Teuzului şi Ierului la bălţi mai mari sau mai mici, dar se păstrează permanent în Valea Beliului, se poate pescui: ştiucă, caracudă, somn, biban, ţipar, harcă. Legate tot atât de strâns de domeniul acvatic cităm printre cele mai bine cunoscute animale: lipitoarea, scoica de râu, fugăul de apă, tritonul, frecvent şi în gropile de retenţie a apei prin grădini, buhaiul de baltă, broasca de lac, broasca ţestoasă, şarpele de apă. Din terenurile cu pajişti mezofile şi tufişuri atrag, în mod deosebit atenţia: cosaşii, călugăriţa, greierul, cârcelul, mâţa popii, viespile, furnicile, brotăcelul şi şopârlele. În imediată apropiere a cursurilor de apă, chiar dacă acestea seacă în timpul verii, cum este cel al Ierului, se poate întâlni vidra şi şobolanul de apă; cârtiţa preferă pajiştile mezofile suficient de drenate. Numeroase păsări de baltă cuibăresc în zona de vest şi sud-vest a satului, putând fi deseori întâlnite de la Teuz până la Valea Ierului în căutare de hrană: cocostârcul, stârcul cenuşiu, stârcul galben, ceuca, corcodelul negru, corcodelul comun, pescăruşul, chirighiţa neagră, lăcarul mare, lişiţa, raţa sălbatică, raţa pitică, raţa cârâietoare.

       Tufişurile şi pajiştile din lunci adăpostesc şi numeroase alte păsări ce găsesc aici hrană din abundenţă, dintre acestea unele se găsesc în preajma satului, prin livezi şi grădini: sturzul, grangurul, sticletele, mugurarul, cinteza, mierla, privighetoarea, împărătuşul, ceuca, cioara de semănătură, ţurca, turtureaua, scârţăul, fazanul, pitpalacul. Toamna şi primăvara poposesc aici cocori în trecere spre alte meleaguri. Terenurile despuiate de pădure au fost ocupate treptat de pajişti mezofile sau semănături printre care s-au mai păstrat, până de curând goruni şi stejari izolaţi, de peste 200 de ani ( La Iepureasca), mărturii fără echivoc ale pădurilor semeţe de odinioară. În ei îşi făcea nestingherit, cuib huhurezul. În Luncă aceste terenuri au fost devreme cultivate ca apoi cele din preajma satului, până la să fie lăsate spre înţelinire pentru păşune. Această evoluţie dovedită şi de înfăţişarea actuală a păşunii a făcut ca relisful să prezinte diferenţe: unele porţiuni sunt mai ridicate iar cele din locul răzoarelor de scurgere mai coborâte, fapt ce influenţează şi compoziţia covorului vegetal. Păşunate intens, vreme îndelungată, pajiştile au sărăcit în compoziţia lor floristică, fiind eliminate speciile sensibile la tasare şi consum repetat, astfel că doar nuclee izolate se mai menţin ca pâlcuri de fânaţă cu păiuşină în nord-estul satului având o compoziţie bogată şi productivitate ridicată. Pe păşuni se menţin un covor ierbos de păiuşină şi viţelar pe frondul căruia se dispun sub forma de enclave determinate zoo-antropogen pâlcuri de iarba câmpului cu rădăcinile întreţesute într-o pâslă capabilă să reziste la păşunatul în exces de umiditate şi pâlcuri de pipirig cu alte buruieni instalate în depresiunile frecventate de animale. În jurul fântânilor, pe porţiuni de târlite de bovine, bogate în azotaţi şi moderat tasate, vegetaţia este reprezentată prin pajişti de raigras preţioase păşuni pentru cabaline şi ovine; în aceleaşi locuri unde solul este dezgolit apar pâlcuri heliofile de buruienişuri cu holeră sau de troscot. Pe taluzuri, pe dâmburi însorite şi bine drenate apar între pajiştile mezofile suprafeţe ocupate de părul porcului ce formează pajişti cu compoziţie xero-mezofilă.

       Fauna păşunilor, asemănătoare celor de fânaţă se îmbogăţeşte ca urmare a prezenţei animalelor domestice, cu specii de muşte şi tăuni, de insecte coprofage ce realizează descompunerea bălegarului şi dispersia elementelor chimice în mediu, cu lăcuste ce se hrănesc cu frunzele fragede apărute în urma păşunatului. Influenţate fără îndoială de activitatea de veacuri a locuitorilor satului, ecosistemele prezentate mai păstrează încă un pronunţat caracter natural, compoziţia complexă, schimburile de substanţe şi energie ca şi dinamica lor, depinzând în măsură preponderentă de condiţiile naturale de mediu. Alături de ele şi-au făcut de timpuriu apariţia ecosisteme artificiale constituite din culturi de grâu, porumb, legume şi plantaţii de prun însoţite de o floră şi faună specifice, permanent controlate de om, ecosisteme ce constituie obiectivul activităţii şi sursa de existenţă a locuitorilor. Activitatea agricolă a adus după sine o cohortă de animale şi plante specifice, asociate după felul substratului şi al culturii. În culturi de grâu specii ca albăstrelele, hrişca urcătoare, nemţişorul, cocoşeii de câmp, punguliţa, cinstetul, măzărichea, alunelul, rugii, papanaşii, pirul, pălămida, obsiga şi pe alocuri, în Zăcătoare şi Iepureasca, iarba vântului formează asociaţiile de menţişor cu hrişcă urcătoare şi de iarba vântului, înlocuite în mirişti cu covoare de mohor sau papanaşi. Culturile prăşitoare de porumb, de cartof, de legume şi de vie sunt invadate de buruieni ca : mohor, costrei, talpa gâştii, ştir, lobodă, busuioacă, susai, pălămidă, constituite în asociaţii de costrei cu iarbă roşie, ştir cu lobodă, costrei cu mohor, talpa gâştii cu busuioacă. La capete de parcele pe soluri cu exces de umiditate se infiripă, în terenuri agricole, buruienişuri caracteristice de cornăţăi cu iarbă usturoaie de cornuţi.

       Prezenţa la podul peste Ier, a asociaţiei de canarul bălţii cu piciorul cocoşului de sărătură, indică tendinţe de salinizare a unor soluri cu exces de umiditate din apropierea taluzurilor canalului colector principal. De activitatea umană sunt legate şi buruienişurile nitrofile de pe lângă garduri formate de cucută, nalbă mică, brusturi cu urzică moartă sau cele din pârloage: de sulfină cu iarba şarpelui şi de morcov sălbatic cu romaniţă. Taluzurile proaspete ale canalelor sunt invadate de o seamă de buruieni dintre care se detaşează prin posibilităţile lor de înţelenire rapidă cele perene ce formează asociaţia de urda vacii şi pir, sau pe taluzurile de drumuri şi canale mai vechi pâlcuri de trestie de câmp cu rugi. Activitatea umană determină modificări profunde nu numai în alcătuirea covorului vegetal ci şi a faunei, prin dezvoltarea în apropiere de sat în grădini şi livezi precum şi în terenurile agricole, a unor specii de animale caracteristice. Mamifere ca iepurele, hârciogul, şoarecele de câmp la care se adaugă păsări cum sunt: ciocârlia, potârnichea, pitpalacul sunt bine cunoscute din lanuri. Legate mai strâns de vatra satului unde găsesc adăpost sau hrană prin livezi şi grădini, păsări ca: struzul, piţigoiul, ciocârlanul, guguştiucul, mierla, rândunica, ţarca, sticletele, vrabia, cucuveaua, îşi fac simţită prezenţa prin cântecul lor neobosit. Trebuie citaţi ca însoţitori ai gospodăriilor şi şoarecele de casă, şobolanul, dihorul şi ariciul; în turla bisericii îşi are adăpostul o populaţie de liliecie. Fauna de nevertebrate abundă în specii fitofage legate de plantele de cultură sau paraziţi ai animalelor domestice, costituind concurenţi semnificativi ai omului în activitatea de procurare a hranei.

       Notăm dintre cele cu pondere ridicată, prin daunele pe care le produc, speciile de insecte, pe cereale şi alte plante ierboase; ploşniţele cerealelor, gândacul ghebos, gândacul ovăzului, gândacii pocnitori, sfredelitorul porumbului, viermele sârmă, buha semănăturilor, păduchele negru de frunze, gândacul din Colorado, gărgăriţa florilor de trifoi, gărgăriţa fasolei, fluturele alb al verzei; pe speciile comune de pomi fructiferi: cărăbuşul de mai, gărgăriţa florilor de măr, viespea neagră a prunelor, viermele merelor, viermele prunelor, omida păroasă a dudului, albiniţa, omida păroasă a stejarului. Bogăţia apreciabilă a fondului biologic natural se manifestă cu aceeaşi pregnanţă la nivelul covorului vegetal ca şi la nivelul faunei, fiind în primul rând condiţionată de marea varietate a biotopurilor din teritoriu. Cercetările întreprinse de noi asupra florei (reprezentând totalitatea speciilor de plante) au permis identificarea unui număr de 590 specii de plante superioare suficiente pentru a situa teritoriul restrâns al localităţii, printre cele mai bogate sub aspect floristic. La acestea se adaugă, încă insuficient studiate, un număr tot atât de variat de plante inferioare a căror dezvoltare şi diversitate este favorizată de microclimatul forestier din estul aşezării şi ochiurile sau cursurile de apă din vestul acesteia. Flora este dominată în mod firesc de elemente eurasiatice pe frondul cărora se profilează prezenţa în proporţii variate a celor europene, central-europene, balcanice şi submediteraneene, ultimele preferând în mod obişnuit asociaţiile de pădure în care se realizează un microclimat umed lipsit de excese termice.

       Între cele europene cităm specii lemnoase şi ierboase cu rol cenotic importat fie ca edificatori ai covorului vegetal, fie ca specii caracteristice sau diferenţiale ale unităţilor de vegetaţie. Între speciile central europene se remarcă Carpinus betulus, Arrhenatherum elatius, Lolium perenne, Dactylis polygama, Lathyrus niger prezente în staţiuni mezofile iar între cele mediteraneene şi balcanice speciile: Quercus cerris, Quercus farnetto, Sorbus domestica, Tilia tomentosa, Vitis silvestris, Hedera helix, Tamus communis, Primula acaulis, Scilla bifolia, Lychnis coronaria, Crocus heuffelianus, Cytisus hirsutus, de la adăpostul pădurilor. Formaţiunile vegetale din regiune se edifică pe frondul vegetaţiei forestiere specifice gorunetelor din zona colinară şi subcolinară a ţării. Apare interesantă, sub aspect ecologic, marcarea la nivelul covorului vegetal a interferenţei dintre zona piemontană şi cea a Câmpiei de Vest. Elemente caracteristice etajului de făgete coboară până în pădurile din etajul satului în timp ce elementele halofile caracteristice ochiurilor de sărătură din câmpie pot fi identificate în partea de vest a satului. Activitatea umană şi în special cea agricolă a adus după sine răspândirea largă a numeroaselor specii cosmopolite prezente ca buruieni, între care specii ca Erigeron canadensis, Galinsoga parviflora, Xanthium italicum, Xanthium spinosum, reprezintă adventive relativ recente. Analiza areal-geografică a florei ca şi a tuturor unităţilor netaxonomice vegetale pledează pentru încadrarea teritoriului în regiunea eurosiberiană, provincia daco-ilirică, circumscripţia Crişurilor, concepute în spiritul regionalizării geobotanico-floristice propusă de Al. Borza.

       Lucrările ample de hidroamelioraţii realizate în zonă, corelate cu accentuarea semnificativă a chimizării şi mecanizării agriculturii, exercită o influenţă hotărâtoare asupra evoluţiei actuale a florei şi faunei. Modificarea regimului hidric a dus la o scădere a debitului Văii Beliului şi Teuzului la o reducere a bălţilor şi a suprafeţelor inundabile în această zonă. În consecinţă, vegetaţia acvatică şi palustră ca şi zăvoaiele de sălcii şi tufişurile s-au redus lăsând loc unor terenuri nou întroduse în circuitul agricol. Au dispărut locuri de trai pentru numeroase specii de baltă. Regularizarea Ierului în aval de Corn şi defrişarea tufişurilor din lungul acestuia ca şi desţelenirea unor terenuri limitrofe contribuie la îngustarea bazei trofice a acestei avi-faune. O consecinţă imediată a acestor defrişări o constituie perspectiva regretabilă a dispariţiei din flora localităţii a speciei Fritillaria meleagris – laleaua pestriţă, element rar, ocrotit în România în rezervaţii speciale şi prezentă până de curând şi la noi în Ierul Păluţii. Prezenţa în imediata vecinătate a satului a canalului colector principal favorizează, pe de o parte apariţia pe taluzurile sale a unei vegetaţii uscăţive şi pătrunderea mai adânc în zona colinară a elementelor stepice iar pe de altă parte apariţia unor bazine de înmlăştinare în afara taluzurilor, ca urmare a imperfecţiunilor de racordare a canalelor mai mici afluente. Chimizarea agriculturii implică pericolul de contaminare a solurilor ca şi a faunei cu substanţe toxice, astfel că ea reclamă aceeaşi atenţie sporită pentru păstrarea echilibrului natural. În ansamblul de probleme ridicate de transformările majore ale agriculturii ( colectivizarea, o catastrofă) şi implicit modificările grave ale mediului, pădurea rămâne în continuare factorul reglator cel mai important atât prin apropierea cât şi prin amploarea funcţiilor sale ecologice.