Bogăţia covorului vegetal se corelează cu o cunoaştere temeinică a celor mai importante specii de plante. Cele 149 denumiri de plante cu seminţe (Gymnospermatophyta şi Angiospermatophyta) înregistrate aici, reprezintă cca. 25% din totalul speciilor ce alcătuiesc flora spermatofită; la acestea se adaugă 16 denumiri de plante inferioare (Thalophyta) dintre care, în special ciuperci macromicete, astfel că numărul plantelor cunoscute şi denumite se ridică la cifra semnificativă de 165. Considerăm binevenită enumerarea denumirilor utilizate în localitate, deoarece ea exprimă şi pe plan etnobotanic integrarea Mocirlei în contextul spiritualităţii româneşti. Cea mai mare parte a denumirilor identificate sunt cele de largă circulaţie în limba română, chiar dacă unele îmbracă forma unor adaptări locale ca brânduşei == brânduşe, porumbel == porumbar, luţărnă == lucernă, morar == mărar, mâţâiese == măcieş, pestrinac == păstârnac, gheorghin == gherghine, frapţăn == frasin, herean == hrean, şelată == salată, caisân == cais, gutii == gutui, măcrici == măcriş.

       Demnă de remarcat este şi prezenţa la Mocirla, a unor denumiri specifice de plante, proprii localităţii sau arie restrânsă de circulaţie, necuprinse nici în lucrările de sinteză şi nici în lucrările mai recente din regiuni apropiate. Cităm dintre acestea denumirile: alunel, busuiocul boilor, cocoşei de toamnă, conciul babii, creaţa boilor, creaţa popii, făinărugă, hămuşală, huhoi, lipideul broaştelor, mâţe, pene scorţoase, pene iernatice, pinteni, smărc, şovar, şovărişcă, tătăiş, vărsătură de strigă. Conspectul speciilor cunoscute cuprinde următoarele denumiri: jugastru, glădiş, pir, neghină, ceapa ciorii, roză, ştir, morar, gura leului, mărul lupului, caisân, hrean, lemnul Domnului, ovăz, sfeclă, cornăţăi, iarbă puturoasă, obsiga, filimina, tătăiş, straiţa ciobanului, piparcă, şovar, carpăn, creasna cocoşului, vânăţele, cireş, vişin, cănăpăr, pene iernatice, ochiul boului, scăieţi, lebeniţă, curpăn, brânduşei de toamnă, cucută, holbură, corn, sânger, păducel, mălăieş, brânduşei, pepene, căstrăvete, ludaie albă, ludaie porcească, cuscută, măr gutii, gheorghin, morcov, garoafe, fântâna cucului, vergele, coada calului, călugări, laptele câinelui, frapţăn, ciurceluşi, ceapa ciorii, iedera, ruje, picioici, şovar, orzoaică, orz, pinteni, şovărişcă, pipirig, jneapăn, şelată, smărc, p..a ţigăncii, alunel, lipedeul broaştelor, talpa gâştii, c… le popii, gura leului sălbatic, in, ghizdei, părădici, măr, măr păduteţ, romoniţă, luţărnă, dumbravnic, creaţa boilor, creaţa popii, căcatu caprii, lender, tutun, duhan, nufăr, busuioc, cocoşei de toamnă, orez, măcrici iepuresc, bujor, mac roşu, mac, pestrinac, persic, petrenjel, zorele, păsulă, lămâiţă, păr, borş, limba oii, iarba porcească, buruiana usturoaie, spic roşu, angricei, prun, porumbel, cer, gorun, rădichi, mâţâese, rug, lemnul Domnului, ruji de mirişte, mur, pană galbenă, măcrici, ştevie, salcă, răchită, cimbru, urechiuşcă, croampe, scăieţi dulcuţi, sorb, găvăţ, cărujele, lăptuci, busuiocul boilor, ciulin, trifoi roşu, trifoi alb, conciu babii, mâţe, măzăriche, fonfiu, măştihoaie, viorele, vie, tenchiu, pană scorţoasă.

       Ciupercă de câmp, ciupercă de bălegar, roniţă, pitoancă, pitoancă rea, burete de prun, bureţi gălbănuţi, vărsătură de strigă, iască, lăptucă, bureţi usturoi, beşina calului, huhoi, conci, hămuşală, mucegai, oiană căprească, oiană, mătasea broaştei. Analiza fondului etnobotanic arată că din numărul de 165 denumiri de plante, 94 ( 57%) sunt atribuite plantelor spontane şi 71 ( 42%) plantelor cultivate. Adăugând numirilor populare de plante şi termenii botanici ce definesc în mod caracteristic părţi ale plantelor cum sunt cloambă – ramură uscată relativ groasă, fetan – copac înalt, glod – cotor de măr, pară sau gutui, glodoveţe – pometuri, poamă – fruct conservat prin uscare, chişitură – parte a tulpinii de graminee rămasă după cosit, hutlupi – fructe de prun deformate de atacul ciupercii. De asemenea apar interesante şi unele denumiri ale formaţiunilor vegetale spontane sau cultivate: goronişte, tenchişte, cânepişte, crompişte, târş, prelucă, cosălău, ţelină. Târş este un tufiş des, din stratul arbustiv, al pădurii, de regulă reprezentat prin carpen, acţiunea de îndepărtare a tufişurilor de pe păşune se numeşte târsit, iar porţiunea ce trebuie curăţată de fiecare gospodărie poartă numele de târsală. Preluca este poeniţă în pădure. Noţiunea de cosălău defineşte o pârloagă în stare avansată de înierbare, apropiată de fânaţă, iar ţelina defineşte o porţiune recent arată dintr-o pajişte permanentă. Denumirea de goange, pe care locuitorii satului le atribuie galelor de pe gorun şi cer, are probabil la bază cunoaşterea faptului că provin ca urmare a înţepăturilor unor insecte.

       La fel de variată ca şi lumea plantelor, fauna din teritoriul Mocirlei, prezintă un nucleu de specii bine cunoscute, cu care orice locuitor operează uşor în viaţa cotodiană. Alături de acest nucleu există grupe de animale nevertebrate desemnate colectiv prin nume ca: panjini, fluturi, pepi. Denumirea de pepi se atribuie în mod obişnuit insectelor mici cu elitre, dar adesea şi altor animale imaginare cu care se pot speria copii (te mâncă pepe). Larvele de insecte sunt denumite la cele mai multe, viermi, după aspectul lor esterior, ele au însă denumiri, specifice la unele specii cum sunt: strepezi la muscă, lindini la păduchele de cap, sau căluşi la omizile fluturilor cotari. Mormolocii de broască sunt numiţi viţălari sau uneori viţălarii de broască. Cu toată lipsa de specificitate în denumirea lor, numeroase insecte sunt cunoscute în privinţa dezvoltării şi a daunelor pe care le produc astfel că atunci când se vorbeşte de spre ele sunt descrise cu exactitate folosindu-se multe detalii şi spiritual epocii prelineene. Numărul speciilor de animale cu denumiri populare, mai mic decât al celor de plante se ridică totuşi la 127 specii dintre care 88 specii (68%) vertebrate şi 39 specii (32%) nevertebrate. Fondul etnofaunistic de la Mocirla corespunde ca şi cel etnobotanic fondului general al limbii române la care se adaugă denumiri proprii localităţii, între care cităm pe cele mai deosebite: broasca cu copaie, găune, gligan, harcă, mâţa popii, muşiniţa, poţoc, scârţău, stelniţa, piţiguş, ţuic.

       Numeroase sunt şi denumirile de animale de largă circulaţie, utilizate în variante locale cum sunt: pipălaca – pitpalac, făţan – fazan, broşticel – brotăcel, şilomâzdră – salamandră, cipcar – ţipar, hespe – viespe, greluş – greier, conopiştiriţă – coropişniţă, bozgar – bondar. Animalele cele mai bine cunoscute sunt mamiferele şi păsările (54% din denumiri), ultimele fiind identificate cu uşurinţă şi numai după cântec sau silueta în zbor. Conspectul speciilor cunoscute de către localnici, întocmit pe baza unităţilor sistematice mari, cuprinde următoarele specii: şoarecele de câmp, poţoc de apă, taur, lup, capra, căprioara, cerb, hârciog, cal, arici, mâţa sălbatică, iepure, vidră, viezure, şoarece de casă, iepure de casă, oaie, dihorul de casă, poţoc, liliac, porc, gligan, muşuroi, hulpe, uliu, ciocârlie, raţă sălbatică mică, raţă sălbatică, raţă, gâscă, ţuic, buhă, sticlete, ceuca, cocostârc, porumbel, cioară, pipălacă, scârţău, cuc, rândunică, corb, ciocănitoare, găinuşe de baltă, ciocârlan, ghina, cocor, privighetoare, tutcă, gaie, codobatura, pirchiţă, piţiguş, vrabie, potârniche, făţan, ţarcă, guguştiuc, turturică, huhurez, graur, strigă, împărătuş, mierla, sturz, pupăza, şopârla de câmp, guşter, şarpele de casă, şarpele de baltă, broască cu copaie, solomâzdra cu creastă, solomâzdra, buhai de baltă, broască râioasă, broşticel, broască de pământ, broască roşie de pădure, caras, crap, ştiucă, harcă, cipcar, biban, somn, calul popii, albina, vierme de mătase, mâţa popii, cosaşi, stelniţă, ţâmţar, hespe de goange, muşiniţă, urechelniţă, furnica roşie, conopiştiriţă, greluş, vierme de piele, furnică galbenă, pepe de croampe, răgaci, muscă, răgaci cu un corn, păduche de cap, purice, boul, vaca, bozgar, molii, găune, hespe, păduchi de găină, cârcel, căpuşe, panjin, râie, melc fără casă, melc, scoică, lipitoare, limbric.

       O privire de ansambu asupra fondului etnofaunistic subliniază că din numărul mare de denumiri (127 specii) numai puţine la număr (13 specii – cca. 10%) sunt atribuite animalelor domestice, majoritatea covârşitoare (114 specii – cca. 90%) denumesc specii sălbatice, subliniind buna cunoaştere a lor. Se remarcă totodată familiarizarea largă a mocirlanului cu fauna de pădure faţă de care se simte legat sub multe aspecte şi în comparaţie cu aceasta, o cunoaştere mai redusă a faunei locurilor băltite din sud-estul satului. Această stare de lucruri nu este generată de depărtarea ceva mai mare faţă de aceste locuri cât mai ales de dezvoltarea strânsă a civilizaţiei de la Mocirla în cadrul natural forestier.

Lasă un răspuns

Your email address will not be published. Required fields are marked *

clear formPost comment