Înfăţişarea actuală a satului diferită de înfăţişarea tradiţională a acestuia este rezultatul unor transformări semnificative iniţiate în perioada interbelică şi încheiate în linii mari, în deceniul al VI-lea al secolului nostru. Aceste transformări constau în mărirea suprefeţelor construite concomitent cu reducerea terenurilor intravilane deţinute de fiecare familie şi au avut ca rezultat ocuparea de către case a întregului front al uliţei. Gospodăriile tradiţionale aveau terenuri libere spre uliţă delimitate de garduri şi porţi. Casa era construită în lungul intravilanului, numit aici loc,pe una din laturile acestuia, la frontul uliţei sau retrasă cu 2 – 3 m faţă de acesta. Intrarea şi mai târziu prispa erau orientate astfel încât să se asigure înserierea lor maximă. În spatele casei dinspre grădină, la o oarecare distanţă, se află un şopron pentru lemne şi acareturi, fântână şi adesea coşara pentru depozitarea ştiuleţilor de porumb. Perpendicular pe lungimea casei, de cele mai multe ori deplasat faţă de aceasta, spre latura opusă a locului, se ridică grajdul ce împărţea astfel gospodăria în două părţi cu funcţii distincte: spre uliţă ocolul iar în spatele grajdului tălechiu. În ocol se desfăşurau mare parte din activităţile casnice. În tălechi era delimitată aria pentru nutreţuri unde se construiau şi coteţele pentru păsări şi porci (uneori acestea puteau fi amplasate şi în ocol când acesta avea o suprafaţă mare) şi grădina de zarzavat şi pomi fructiferi.

       Gospodăria era împrejmuită cu garduri din nuiele de carpen împletite în jurul unor pari rari, din pari deşi legaţi printr-o cunună de nuiele de răchită sau din scânduri aşezate în palisadă, ornamentate prin decuparea unor figuri geometrice. Poarta susţinută de stâlpi de lemn, sculptaţi cu motive ornamentale simple era construită din scânduri şi relua motivul de pe stâlpi sau de pe gard când şi acesta era din acelaşi material. În ocol erau plantaţi unul, doi pomi de preferinţă duzi, peri sau nuci. Planul casei tradiţionale de la sfârşitul secolului al XIX-lea şi începutul secolului al XX-lea era dreptunghiular, compartimentat în mod obişnuit în 3 încăperi: casa de către uliţă sau camera curată, cu ferestrele orientate întotdeauna spre uliţă, tinda şi cămara; mai târziu s-a mai adăugat încă o cameră spre grădină – casa de către tălechiu. În lungul casei pe latura dinspre ocol se găsea o prispă numită târnaţ cu lăţimea de 1,5 – 2 m complet deschisă sau delimitată printr-un zid cu înălţimea de 1 – 1,5 m sau cu o palisadă de scânduri, de aceeaşi înălţime. Acest tip de casă era prezent cu unele variaţii şi în alte localităţi transilvănene, numărului camerelor putând să difere şi în funcţie de starea materială a familiei.

       Cel puţin din secolul al XVIII-lea amenajarea interiorului camerei curate se caracterizează printr-o evidentă preferinţă spre simetrie. Întotdeauna aceasta avea două paturi adosate pereţilor longitudinali ai încăperii, pe lângă fiecare cu câte o laviţă simplă sau cu spătar ornamentat. Pe peretele dinspre uliţă se găsea o laviţă prevăzută cu spătar şi ladă în partea inferioară, numită de altfel lădoi. Lângă lădoi, între cele două paturi era aşezată masa. La capătul dinspre tindă a unuia din paturi era locul lăzii de zestre iar pe peretele opus, podişorul sau iegarul pentru vasele folosite în ocazii deosebite. Lăzile de zestre erau cumpărate de obicei pe cereale de la meşteri din Hăşmaş, Bochia sau Budureasa. Lângă uşă, adosat peretelui dinspre tindă se afla cuptorul, o sobă oarbă, zidită, în care se făcea focul din tindă sau o sobă zidită cu plită din fontă ce se alimenta din aceeaşi cameră. Deasupra cuptorului sau în prelungirea unuia dintre paturi se afla ruda de culme pe care se atârnau ţesături decorative, sumane. Paturile aveau o ramă de seînduri umplută cu paie de ovăz aşezate direct sau în pernejac – saltea de pânză groasă. Peste cearceaful ce acoperea pernejacul se aşeza duna de forma unei perini mari pentru acoperit, peste care se întindea o cergă sau un lipideu din cânepă, cu motive decorative. Deasupra se dispunea unul sau două rânduri de perini ornamentate cu alesături sau începând din perioada interbelică ornamentate cu dantele.

Casa de către tălechiu era camera locuită curent de familie şi reprezenta o replică mai modestă a celei de către uliţă, foarte adesea mibilierul ei provenind din aceasta după înlocuirea cu altul mai nou. Tinda era camera din mijloc, funcţia ei principală fiind legată de pregătirea mâncării. Pe peretele opus intrării, într-un colţ se afla vatra liberă unde se prepara mâncarea, cu vasele aşezate pe pirostrii şi în continuare depăşind zidul casei se afla cuptorul pentru pâine. Fumul era captat de un horn, tronconic sau piramidal, construit dintr-o împletitură de nuiele lipite cu lut sau din cărămizi nearse, numit băbură. În tindă se mai găseau blidare, stelaje, scaun pentru canta cu apă, masă, scaune, şi mai rar un pat îngust. Cămara era o încăpere mică cu intrare din tindă în care se păstrau alimente, vase şi alte lucruri mai mici din gospodărie. Funcţia cămării era preluată parţial de podul casei în care erau depozitate cerealele, fasolea, şi în perioadele reci carnea de porc afumată. Fântâna era amplasată în ocol, dar la începutul secolului nostru nu existau în sat decât fântâni comune, la marginea uliţelor. Această stare de lucruri se datorează în principal faptului că apa freatică se află 20 – 25 m astfel că săpatul unei fântâni era o acţiune grea şi costisitoare. Fântânile vechi aveau pereţii din doage de stejar sau gorun, cele de astăzi din olane şi beton iar unele din fântânile de pe izlaz din piatră sau cărămidă. Scoaterea apei se făcea şi se face şi acuma cu ajutorul unei manivele numită aici boc montată pe un sul transversal peste fântână. Fântânile de pe izlaz, adânci de 3 – 10 m, sunt cu cumpănă.

       Începând cu secolul al XX-lea şi îndeosebi în perioada interbelică, odată cu creşterea puterii economice a locuitorilor, casei tradiţionale i s-a mai adăugat o a doua casă mai mică ce purta numele de coptorişte, de acelaşi tip cu prima. Aceasta prelua funcţiile de pregătire a mâncării, de copt a pâinii, uneori de locuit, îndeosebi de către bătrânii din familie. Această construcţie reducea semnificativ ocolul umbrindu-l o bună parte din zi. Gospodăria actuală diferă ca aspect de cea prezentată anterior deşi în linii mari organizarea ei a rămas aceeaşi. Casa închide complet locul spre uliţă, intrarea făcându-se printr-o colnă ce are planul unei camere închise de poartă spre exterior şi deschisă spre curte. O astfel de casă a evoluat din cele două case paralele aşezate pe laturile intravilanului, care în perioada interbelică au fost unite între ele printr-un acoperiş comun peste poartă. În cazul în care cele două case erau prea îndepărtate s-au mai adăugat 1 – 2 camere spre uliţă. Cele două aripi ale casei actuale situate de o parte şi de alta a colnei mai păstrează funcţii diferite: una pentru pregătirea mâncării şi deseori pentru locuirea efectivă, cealaltă din câteva camere curate pregătite pentru ocazii festive şi mobilate cu piese provenite exclusiv din comerţ, rareori mai păstrându-se câte o ladă de zestre.

       Grajdul a suferit acelaşi proces prin adăugarea încă a unei încăperi utilizată de cele mai multe ori ca magazie şi numită găbănaş. Toate construcţiile din gospodărie sunt cu puţine excepţii şi astăzi din lemne. Casa are la bază un fundament din bolovani de râu peste care se aşează trunchiuri groase fasonate în patru muchii numite tălpi. Pe acestea se aşază stâlpi verticali cu locaşuri sub forma de jghiaburi în care se aşază cununi de bârne ce formează pereţii. În partea superioară, paralel cu tălpile se dispun trunchiuri fasonate mai subţiri numite cursurauă (sing. cursurău) ce susţineau grinzile şi acoperişul. Acoperişul constă din coarne pe care se bat lătăţeii ce susţinea învelitoarea formată din paie, şindrilă de gorun sau stejar şi începând din secolul al XX-lea din ţiglă. Încăperile erau tăvănite cu grinzi şi scânduri aparente, pardoseala era din lut muruit cu un amestec de argilă şi puţin bălegar proaspăt. Pereţii erau zugrăviţi într-o singură culoare albă, cu nuanţe de albastru deschis.