Prin caracteristicile fonetice morfologice şi lexicale, graiul din Mocirla aparţine subdialectului crişan al dialectului dacoromân. Compararea graiului utilizat la Mocirla în urmă cu 25 – 30 de ani şi prezent, şi astăzi la bătrânii satului arată o mare asemănare cu graiul altor regiuni transilvănene şi mai ales cu graiul specific zonei Beiuşului fapt explicabil prin aceea că cele mai multe familii actuale îşi au originea în acea zonă, de unde au emigrat în cursul secolului al XVIII-lea. În perioada următoare, cca 200 de ani graiul mocirlanilor a suferit puţine transformări. După cel de al doilea război mondial se înregistrează evoluţia semnificativă şi rapidă a graiului prin pătrunderea limbii literare şi renunţarea la regionalisme. În contextul acestor prefaceri, cele câteva referiri privind graiul specific satului ar putea constitui modeste repere la reconstituirea identităţii sale culturale.

       Fonetica. În graiul de la Mocirla există cuvinte în care accentul se deplasează faţă de limba literară fie de pe ultima pe prima silabă colibă, gred’ină „grădină”, zguiţă „guiţă” dar sud’iţ „sughiţ” şi zugrumă „sugrumă” fie de pe prima pe ultima silabă tânem, storcem, făcem. În acelaşi mod unele substantive au la vocativul singular, accentul nu pe prima silabă ci pe terminaţie: omule, socrule, moşule, pruncule. La început de cuvânt, vocalele e, i, o, u se pronunţă ie, ii şi respectiv uo, uu; iel „el”, iinimă, iic, uom „om”, uos „os”, uoi „oi”, uurs, uuli. Articolul nehotărât un se pronunţă însă on: on d’al on ţap. A accentuat se pronunţă normal ca în limba literară în cele mai multe cuvinte masă, casă, bogată, grapă, dar se transformă la unele forme verbale în e: grepi „grapi”, rebzi „rabzi”, sfermi „sfarmi” sau în i adipi „adapi”.

       În graiul mocirlanilor se păstrează ă neaccentuat în toate cuvintele fără a se înregistra trecerea sa în a (ă>a) deşi fenomenul este consemnat curent în graiul din Bihor (T. Teaha, 1961) şi în alte părţi ale ţării bărbat, călcat, bătaie, pământ şi nu barbat, calcat, bataie, pamânt. Vocala e se pronunţă nealterat după consoanele ş şi j: tuşesc, şes, jenunt’e, e s-a păstrat, nedevenind ă în crep „crăp” şi în beşică „băşică”. După consoanele b, p, m, v, s, z, t, uneori şi după grupul consonatic st, vocalele e, i şi diftongul ea se transformă în ă, î respectiv a: păgubăscu, albăscu, mărgu, potrivăscu, sămn, sacă, zamă, înţapă, obosât, sângur, auzât, puţân, stâng, păzât. Când e accentuat este urmat în cealaltă silabă de un alt e se pronunţă ca e (deschis): fet’e, uret’e „ureche”, şerpe, set’e chiar şi atunci când e din silaba următoare trece în ă: misă, cireşă, tânăreţă. În unele cuvinte, e se pronunţă închis (e) trecând în i sau i: pret’in, cânipă „cânepă”, limped’i „limpede”. Î accentuat se pronunţă i în cuvinte ca injer „înger”, atita „atât” iar izolat poate deveni ă (î >ă): grău, brău.

       Vocalele finale sunt în general neaccentuate şi suferă un proces de reducere şi închidere. În poziţia finală –ă se pronunţă în numeroase cazuri asurzit jan’ă „geană”, brâncă „mână”, după s, i care au aici o articulaţie palatală -ă>e, i: uşe, nănaşe, griji. În cazul lui -e final închiderea merge până la i sau chiar i set’i, munţ’i, d’ipart’i, vind’i. Diftongul -ea final devine e (deschis) a me „a mea”, be „bea”, vre „vrea”, oi ave „voi avea”. Consoanele labiale p, b, n se păstrează în general nealterate spic, aripi, bine, albeşt’e, mişcă, lumină. În câteva cazuri, când sunt urmate de ia, ie, iu, i aceste consoane se palatalizează (p+ie, iu>pt>t’) pt’erd, pt’ele, pt’iuăt’ept, t’atră, (b+ia, ie>bd) bd’etu „bietu”, obd’eli „obiele”, (m+ia, i>mn) mnazăz „amiază”, mnere „miere”, mnel „miel”,. În îuţine cuvintev este înlocuit cu h: hespe, hulpe, hierme. Dentalele t, d, n urmate de e, i, ca se palatalizează (t+e, i, ea>t’) frat’e, t’ină, t’amă, (d+e, i, ea>d’) d’al , d’iparti, d’inte, (n+e, i, ea>n’) n’evastă, n’am, mân’e, in’imă, harnic.

       Oclusivele palatale k, g (chi, ghi) evoluează la dentale palatale (k’>t’, g’>d’) t’amă, uret’e „ureche”, uet’ „ochi”, d’aţă „ghiaţă”, d’em „ghem”. Africata palatală c se păstrează cină, capă iar corespondenţa sa sonoră g devine j: jem „gem”, fujim, sânje. Consoanele l şi r se pronunţă nealterat în marea majoritate a cuvintelor sunt însă cazuri când cele două sunete se înlocuiesc unul pe altul (l>r) cărindar, corinda sau ( r>l ) cleru „creier”, selint’it „scrântit”. Fricativele ş, j se pronunţă palatal uşe, mătuşe, şed, grije, coje, în grupuri de consoane ş trece în corespondenţa ei sonoră j cujmă „cuşmă”. Caracteristic pentru unele cuvinte, este apariţia de sunete protetice a, z amn’iroasă „miroase”, ardică „ridică”, hărmăsar, zbic, zguiţă „guiţă” sau are loc epenteza sunetelor a, e, u, c, s hărană „hrană”, herean „hrean”, curuiitor „croitor”, soloi „sloi”, sclab „slab”, sclobod „slobod”, aspasă „apasă”,

       Morfologia. În comparaţie cu fonetica, morfologia graiului din Mocirla, ca şi din alte părţi ale ţării, prezintă mai puţine particularităţii faţă de limba literară, acestea au în primul rând tendinţa de înlocuire la generaţiile tinere. La substantive se consemnează uneori schimbarea genului: plămână „plămân”, fluieră „fluier”, strecurător „strecurătoare” sau treceri de la declinarea II-a la a III-a fagure „fagur”, spine „spine”. Genitivul singular al substantivelor proprii şi al celor care definesc gradul de rudenie se formează frecvent cu articolul proclitic lu Flore luo Mitruţ, casa lu soră-sa dar şi Uoane Docului sau casa tătâni-so. Dativul este redat prin acuzativ cu prepoziţia la dă mâncare la vaci, la prunci le-am spus. Pronumele posesiv are formele a mne, a me’, a to, a ta, a lui, a iii, a mn’ei, a meli, a tăi, a tali, a lor, a nest, a noasta, a vost’a vostă. Pronumele demonstrativ „acesta” „aceasta” se foloseşte cu formele aista, asta, acala, acee, acela, aceeae, ace, aceie, acele, acestalalt, aceastălaltă, istălalt, istalaltă, işt’elaltâ, işt’elalţi. Alături de pronumele relativ cine, ce apare şi variante amucine, amuce cu adverbul amu care are rol de a sublinia stricta apropiere în timp a unei persoane sau a unui obiect la care se face referirea. Amintim tot aici că amu apare şi înaintea lui iacă, ajungându-se la adverbul amuiacă însemnând „imediat”.

       Verbele manifestă numeroase forme caracteristice locale sau comune şi altor graiuri din Transilvania. La indicativul prezent unele verbe se conjugă fără disinenţele – ezezj, ează: „a lucra” lucru, lucri, lucră, lucrăm, lucraţâ, lucră; „a cina” cin, cini, cină, cinăm, cinaţi, cină, dar cu – esc, eşti, eşte în „a minţi”: mintăâsc, minţăşti, minţeşti, minţâm, minţâţâ, minţăscâ. Verbul a fi se conjugă la indicativul prezent astfel: io mi-s, tu ieşti, iel îi, noi sântem, voi sânteţi, iei îsâ. Verbul a merge se conjugă mărg, mei, me, mem, meţi, mărg. Verbul a putea se foloseşte la persoana I singular sub forma pociu, să pociu. Perfectul simplu este viu, caracteristic graiurilor din Bihor şi Munţii Apuseni. Perfectul compus este format din auxiliatul „a avea” (formele scurte: am, ai, o, am, atâ, or) + participiul trecut forma de masculin: o lucrat (sg.), or lucrat (pl.). Mai mult ca perfectul este utilizat în formă simplă fără – : mâncasăm, văzusăm sau format din perfecutl compus al verbului a fi şi participiul trecut al verbului de conjugat: o fost ieşit, m-am fost dus. Viitorul se formează cu formele populare ale auxiliarului (uoi, îi, o, uom, îţi, or) uoi cânta sau din prezentul auxiliarului: a avea şi conjuctivul verbului de conjugat am să văd.

       La conjuctiv se întâlneşte forma literară şi forma cu participiul terminat în – ă indiferent de genul şi numărul subiectului: să fi ştiută, să fi venită. Este prezentă uneori cu valoare de conjunctiv perfect şi forma compusă din perfectul verbului a avea şi infinitivul prezent al verbului de conjugat: vutu-te-o-vu legat „să te fi legat”, vutu-l-a-vu bate Dumnezo „să-l fi bătut Dumnezeu”. Este prezentă în graiul din Mocirla, ca şi în alte părţi ale Bihorului, o formă de condiţional perfect compusă din imperfectul lui a avea şi infinitivul verbului de conjugat: vre zâci iel dacă vre pute „nu vre să-l văd”. Menţionăm ca interesante interjecţiile prin care se cheamă sau alungă animalele, în general comune graiurilor din Bihor şi Munţii Apuseni. Astfel sunt cele prin care se cheamă găinile: pi pi, gâştele: libi li!, libuşca!, raţele: richi ri!, câinele: ne ne!, pisica: ţi ţi!, sau prin care se alungă păsările de curte: hâşi, hâşia!, păsările răpitoare: hia!, pisica: căş!, câinele: chii!, vaca: ne!.

       Lexicul. Frondul principal de cuvinte este în cea mai mare parte de origine latină, la care se adaugă unii termeni de origine slavă veche, maghiară şi germană. La fel ca în alte localităţi din Transilvania de vest şi la Mocirla se păstrează o serie de elemente lexicale de origine latină pe care alte graiuri sau limba literară le-au pierdut, cum sunt: ai (< lat. allium) „usturoi”, brâncă (< lat. branca) „mână”, cute (< lat. cotis) „gresie”, curechi (< lat. cauliculus) „varză”, comândare (< lat. commendare) „pomană”, a crepa (< lat. crepo) „a crăpa”, a (se) deda (< lat. Dedere, cu trecere la conj. I sub influenţa lui a da < lat. dare) „a se obişnui”, foale (< lat. follis) „burta”, hoară (< lat. ovaria) „păsări de curte”, muiere (< lat. mulierem) „femeie”, mneru (< lat. merus) „albastru”, neauă (< lat. nix, nivem) „zăpadă”, paos (< lat. pausum) „băutură care serveşte la parastas”, pasăre (< lat. passer) „vrabie”, pănură (< lat. pacnula) „demie”, aba pătură (< lat. pittula) „foaie de tăiţei, plăcinte”, păcurar (< lat. pecorarius) „cioban”.

       Cuvintele de origine latină li s-au adăugat cu timpul elemente lexicale din slava veche din care se pot enumera: citov „nevătămat, sănătos”, cloambă „creangă”, coteţ „cocină”, dârlu „drâglu, cociorvă”, a îmblăti „a bate fasolea sau grâul”, misarniţă „măcelărie”, măştihoaie „mamă vitregă”, stavă „herghelie”. Datorită condiţiilor istorice cunoscute, au pătruns din limbile maghiară şi germană, îndeosebi pe cale administrativă şi culturală, prin şcoală, comerţ şi armată o serie de cuvinte ca: arşeu „cazma”, ciurdă „cireadă”, cios „paznic de câmp”, iştălău „grajd”, şuşorcă „pănuşă”, fideu „capac”, plev „tinichea”, clop „pălărie”, lipideu „cearceaf”, lipiu „pâine mică”, hibă „lipsă”, ocaş „bun de gură”, cufăr „geamantan”, laibăr „vestă”, roc „haină, veston”, ţucur „zahăr”.

       Menţionăm exintenţa unor cuvinte cu 2 – 3 sensuri care în limba literară au circumscriere mai precisă, concomitent cu cuvintele care se utilizează cu sensuri mai precise în limbajul local: a câştiga 1. „a câştiga bani”, „or câştigat bani buni”, 2. „a procura” „şi-o câştigat de mâncare”, 3. „a îngriji” „o câştigat de el cât o fost beteag”; cioc 1. „cioc”, 2. „parte lemnoasă a ştiuletului de porumb”, 3. „parte bazală a tulpinii de porumb ce rămâne pe câmp după recoltare”. Cuvântul a căsca cu sensul de a deschide ceva: a căscat gura, a căscat ochii diferă de „a căscăreza” utilizat numai pentru a defini starea de somnolenţă: „or început a căscăreza de somn ce li era”. Contactul strâns din ultimul timp cu limba literară duce la îmbogăţirea graiului cu numeroşi termeni literari şi concomitent cu numeroase neologisme. În acelaşi timp se observă dispariţia unor termeni dialectali, mai ales a celor de origine maghiară şi germană utilizaţi astăzi doar de generaţiile vârstnice.

Lasă un răspuns

Your email address will not be published. Required fields are marked *

clear formPost comment