Mocirla aparţine unei zone cu reţea hidrografică naturală săracă, reprezentată prin câteva pâraie cu regim torenţial între care se remarcă Valea Ierului. Înaintea efectuării lucrărilor de hidroamelioraţii, această vale străbătea teritoriul satului la nord, urmând o direcţie de la nord-est la sud-vest până în dreptul locului numit La Corn unde forma o buclă mai mare însoţită de numeroase meandre, după care curgea pe direcţia est-vest până la vărsarea în Valea Sartiş, în apropierea comunei Cermei. În cursul său inferior Ierul dezvolta o zonă de divagare de lăţimi variabile, supusă inundaţiilor, ocupată de excelente fâneţe de luncă. La sud şi sud-est, pâraie nesemnificative ca mărime (Pârâul cel Mic, Pârâul cel Mare, Pârâul Mocirluţei) colecta apa rezultată din precipitaţii, vărsând-o în Valea Beliului. Cel mai apropiat curs de apă cu debit permanent se nemea simplu, Vale, şi oricine ştia că de acolo se putea aduce nisip mărunt, acolo se topea cânepa şi tot acolo copiii mergeau vara la pescuit şi scăldat. Valea se vărsa în Teuz într-o zonă inundabilă numită La Cirei cu bălţi numeroase şi mlaştini năpădite de rogozişuri şi pâlcuri de sălcii sau porumbari.

       Teuzul curge la sud şi sud-vest de sat, la mare distanţă, fără a juca de-a lungul anilor, vreun rol în viaţa acestuia, decât cel mult de hotar cu teritoriul Ineului şi altă dată cu al judeţului Arad. Relativ apropiată de Crişul Alb, Mocirla aparţine totuşi bazinului hidrografic al Crişului Negru ca urmare a traiectului nord-vestic pe care cele două văi marginale Sartiş şi Teuz le urmează, îndepărtându-se de primul curs. Lucările ample de desecare şi regularizare a regimului torenţial al văilor ce coboară din piemonturile Vestice ale Codrului au modificat substanţial situaţia hidrografică a teritoriului Mocirlei. Un canal principal, Beliu-Cermei-Tăut, ce captează pe rând valea Beliului, Ierul, Sartiş şi mai la nord, alte pâraie piemontane, curge în linie dreaptă pe direcţia sud-est, nord-vest la circa 1 km de sat, străbătând teritoriul satului pe o lungime de circa 7 km. Canalul, cu o secţiune la bază de 4 m şi o adâncime de 4 – 5 m, are un debit maxim de 110 – 170 m3/s, debit de care s-a apropiat în luna iunie 1989. colectând apele din stânga sa, canalul aprotejază de inundaţii o suprafaţă de mii de hectare, permiţând dezvoltarea unui eficient sistem de desecare în tot bazinul inferior al Teuzului şi Sartişului.

       Pe ambele maluri suprafeţe întinse de fâneţe au devenit arabile, la gurile de deversare în canal au apărut suprafeţe înmlăştinate; prin mâna omului Valea s-a apropiat de sat iar această apropiere s-ar cuveni, poate a fi folosită nu numai pentru desecări ci şi pentru irigaţii. Situaţia geomorfologică caracterizată prin variaţia bruscă a grosimii structurilor de pietrişuri şi nisipuri, la limita depozitelor pleistocene cu cele cuaternare, face ca adâncimea apei freatice să varieze cu 10 – 15 m, pe o distanţă mai redusă de 1 km. În vatra satului şi la nord-est de sat apa fântânilor se scoate de la o adâncime de 21 – 25 m, pentru ca în imediata apropiere de aceasta, spre sud, ea să clipocească la numai 3 – 4 m adâncime. Situaţia cea mai evidentă a acestui fenomen apare la Gureţ unde coborârea dâmbului de la marginea satului înseamnă apropierea pe o distanţă de 400 – 500 m, cu 17 – 18 m apa freatică.