În evul mediu, întocmai ca şi toate celelalte sate, Mocirla se compunea din vatra satului(adică teritoriul locuit efectiv, inclusiv intravilanele folosite ca grădini) şi moşia satului (ce cuprindea ţarina, întreg câmpul semănat, păşunea şi pădurea satului). Administrativ moşia satului era divizată în două părţi: 1. sesiile iobăgeşti; 2. pământul alodial. Sesiile iobăgeşti; cuprindeau pământul arător, fânaţul şi locul de gospodărie din vatra satului. Obligaţiile ţăranilor iobagi erau în funcţie de mărimea sesiei fiecăruia. Toţi iobagii satului foloseau în comun pădurea ce se afla pe atuncea pe locul păşunii din partea de sud a satului de azi) şi foarte restrânsa păşune care se afla pe locul marcat de toponimicul Mocirluţa. Locurile din moşia satului sub numele de Cirei, La Câra, La Şancai erau pe atunci pământ alodial ce aparţinea direct de stăpânul de pământ.

       Cele mai multe din sesiile ţăranilor iobagi din satul Mocirla, în secolul al XVIII-lea, se aflau pe locul unde azi este păşunea care începe de la fântâna de Sub Gureţ şi până la gardul de La Cuptoare. Bătrânii satului ţin minte pe acest loc o pădure de gorun unde copacii erau cu greu îmbrăţişaţi de doi oameni. Pădurea a fost defrişată, la sfârşitul secolului XIX, şi începutul secolului XX. De atunci până azi acest loc nu a fost arat dar, cu toate acestea pe teren se văd foarte bine haturile din bătrâni, cu inima hatului, cu răzoarele. Din moment ce pădurea avea arbori groşi, cu o vârstă de cel puţin 100 de ani, se înţelege că ea fusese plantată pe locul unde odinioară ( adică în secolele XVII-XVIII) fusese pământ arător. Mai mult putem cunoaşte exact dimensiunea fiecărui hat în parte, de fapt mărimea fiecărei sesii din acele timpuri. Sesiile respective nu erau în proprietatea efectivă ci numai cu drept de folosinţă.

       Juridic şi acest pământ era tot al feudalului ecleziastic des pomenit mai sus. Când un deţinător de sesie nu avea urmaşi, acest pământ trecea automat în a doua categorie adică în „lotul alodial”. Sesiile erau pierdute şi în cazul în care deţinătorii lor nu aveau animale de tracţiune necesare pentru lucru. Spre a înţelege mai bine starea economică a satului Mocirla din evul mediu şi până în pragul epocii moderne se cuvin câteva precizări în legătură cu situaţia generală a satelor bihorene în perioada respectivă. În evul mediu ţăranii iobagi erau nevoiţi să facă faţă la trei principale categorii de obligaţii: a. faţă de stat; b. faţă de biserică; c. faţă de stăpânul de pământ. Aceste obligaţii trebuiau achitate sub cele trei forme ale rentei feudale; în muncă, în produse, în bani. I se mai adăugau apoi contribuţiile speciale faţă de stat, banii creştinătăţii (pentru ţăranii care nu aveau semănături de dijmuit), pentru întreţinerea armatei ori pentru încartiruirea soldaţilor.

       Cu toate că Mocirla era un sat de români, de credinţă ortodoxă, locuitorii de aici erau obligaţi să plătească dijma către biserica romano-catolică. Dijma se percepea după toate produsele obţinute în gospodăria ţărănească exceptând produsele rezultate din grădina casei. nu erau scutite de dijmă nici produsele obţinute de iobagi din lucrarea pământului alodial, loturi luate de ţărani pentru a le lucra cu scopul întregirii resurselor de trei. În urma revoluţiei din 1848 dijma nu se mai percepea. Denumirea de dijmă se va păstra însă şi în continuare desemnând luarea în folosinţă a pământului alodial, sau plata, cota parte în natură, pentru o muncă prestată. Obligaţiile în muncă constau în activităţi de amenajare a drumurilor, şanţurilor şi canalelor, la defrişări în pădurea feudalului ori efectuarea de cărăuşii lungi. Renta în muncă datorată stăpânului feudal era concretizată în principal în zilele de robotă săptămânală stabilite prin reglementarea urbarială din anul 1772 în comitatul Bihor la o zi pe săptămână cu animalele sau două zile cu palmele pentru un iobag cu sesie întreagă.

       Povara acestei obligaţii era cu atât mai mare cu cât feudalul pretindea efectuarea robotei în vremea bună de lucru, în sezonul agricol de vârf astfel încât oamenii nu aveau posibilitatea să lucreze la timp şi în condiţii optime propriile sesii iobăgeşti. Din acest motiv, spre sfârşitul secolului al XVIII-lea iobagii preferă să răscumpere robota în bani. Este un semn al pătrunderii relaţiilor de tip capitalist în lumea satului românesc. Renta, în produse sau în natură, faţă de stăpân, presupunea: nona (adică a 9-a parte din produse, inclusiv din stupi şi animalele mici, miei, iezi) şi daturile (numite în documente şi „culinaria”) pentru bucătăria stăpânului (pui, ouă, claponi, unt lemne, fuioare de cânepă). Principala formă a rentei în bani o constituie censul. El se percepe în mod egal pentru fiecare gospodărie. Cuantumul censului se ridica la 1 florin pentru fiecare fum. La veniturile enumerate mai sus se mai adaugă apoi şi sumele încasate din dreptul de monopol al stăpânului feudal (care se mai numea „beneficia regalis”) privind desfacerea către săteni a unor produse.

       Crâşmăritul şi măcelăritul erau drepturi exclusive, de monopol, ale feudalului. Alte venituri se obţineau din pescuit, vânătoare ori ghindărit (adică după dreptul de a mâna porcii la jir şi ghindă în pădurile de fag, stejar şi gorun). Primele ştiri privitoare la situaţia economică a satului Mocirla ne parvin prin intermediul registrului de dijmă pentru anii 1581-1582, document în care el figurează alături de multe alte sate din sudul Bihorului. Se precizează acolo că Mocirla ( în document trecută „Mochola”) face parte din ţinutul românesc al Suplacului (Pertinentia Szeplak) împreună cu alte sate precum : Bochia, Băndăraş, Olcea, Şipolt, Şiad. Este precizat în documentul respectiv că un locuitor din Mocirla, pe nume „Costea Matei este obligat să dea drept dijmă pentru cetate un număr de 3 porci anual”. În timpul stăpânirii otomane, în Bihor, unele obligaţii din cele anterioare se menţin, altele sunt înlocuite. De cele mai multe ori însă la cele vechi se adaugă altele noi.

       După ocuparea unui sat turcii întocmeau acele conscrieri foarte amănunţite ale locuitorilor numite „diftere”, în care erau notate numărul porţilor care trebuiau impuse la dări. Apoi se stabilea suma totală pe care trebuia s-o dea satului respectiv. Prima dare era către sultan şi se chema „haraciu”. Dar, pe lângă dările aşa-zis oficiale se mai adăugau şi grelele sarcini impuse prin abuz de oficialităţile turceşti. Aşa se face că multe sate, printre care şi Mocirla, se plâng că haraciul pentru sultan este tot mai mare de la un an la altul. La 22 octombrie 1645 se înaintează o plângere a locuitorilor satului Mocirla, semnată de Toma Stan, în vârstă de 40 de ani, libert al lui Ştefan Turcul. Toma Stan a depus jurământ că „pe vremea când Măria Sa domnul nostru Gabriel Bethlen s-a dus a doua oară asupra Ungariei atunci fu luat satul nostru de către turc, 70 de oameni a dus, cinci a tăiat în satul nostru. Pământul fiind pustiu de la început a cerut de la noi două vaci sterpe şi o pătură apoi încetul cu îincetul a cerut de la noi grinzi, apoi a urcat darea la 10 florini, apoi la 15 florini şi două piei de vulpe. Haraciul acum trei ani era de un florin şi jumătate, apoi l-a ridicat la de două ori pe atâta – la 3 florini – acuma în haraciu ne ia 8 florini şi 60 de cruceri. Poltura ne-o io în trei cruceri şi jumătate; nu puteam sta de ei, Dumnezeu ştie”.

       Din cele de mai sus rezultă că satul Mocirla a fost cucerit de turci de mai multe ori, a doua oară evenimentul având loc în anul 1623. Satul avea un număr de locuitori destul de mare din moment ce turcii au reuşit să ia de la ei, pentru oaste desigur, un număr de 70 de oameni ce nu puteau fi decât tineri, adică buni de luptă. Sub aspectul poverilor grele impuse de turci Mocirla nu este un caz singular. Spre exemplu, despre Groşeni se spune că: „este stăpânit de Camber Aga fiul lui Mehmet Aga din Gyula; în acest an stăpânul doreşte 80 de florini, 80 pinte de unt pe care spune că le vrea când pentru moarte de om, când pentru bir, când pentru bani de căruţă, când pentru bani de război. Până acum adevărata dare a fost de 40 florini, 20 iţe de unt şi două pături, când Gyula a ars, de bună voie au dat scânduri, acum pretind în fiecare an 150 de scânduri. În afară de asta haraciul era de 6 florini, în anul trecut de 16, apoi iarăşi 4 florini au luat, numai ei ştiu de ce. Acum pretind iarăşi 8 florini, şi dacă pe toate acestea le dau nu lasă ţidulă pentru ele; dacă încep acum a plăti din nou suma cer ţidulă de la ei, ceea ce nu pot da, aşa cum n-ar fi dat nimic şi astfel de două ori o iau de la ei. Nermişul tot aşa se află deoarece el Camber Aga îl stăpâneşte. Bărzeştii, haraciul tot aşa e, dar nu ştiu numele celui care îl stăpâneşte, e un turc din Lipova. Hăşmaşul Mare e al begului, dar cum begii se schimbă des fiecare tot mai ridică darea iar în ce priveşte haraciul acolo unde au datorat o vacă stearpă acum datorează două, unde două acum patru, unde una acum două. Tăgădău şi acesta tot aşa. E stăpânit de turcul Musli din Gyula care ridică atât haraciul cât şi darea spahiilor”.

       Se mai plâng apoi şi alte sate: Cărăsăul, deoarece haraciul crescuse de la 5 la 7 florini şi 50 denari; Bochia, unde haraciul crescuse de la 7 la 17 florini. După înlăturarea stăpânirii otomane, eveniment ce are loc în 1692, şi instaurarea regimului austriac, satele bihorene trec din nou în stăpânirea episcopiei romano-catolice din Oradea care începe de îndată reorganizarea administrativă şi fiscală a vastului său domeniu. Marele domeniu este împărţit în alte patru domenii mai mici care cuprindeau satele din jur. Cele patru domenii înfiinţate aveau centrele în: Oradea, Beiuş, Vaşcău şi Beliu. În timpul ocupaţiei otomane multe sate bihorene fuseseră pustiite şi sărăcite. Noul stăpân de pământ este preocupat să sporească numărul locuitorilor din sat mai ales cu seamă acolo unde existau terenuri agricole întinse şi productive. Prin urmare numărul locuitorilor creştea nu atât prin sporul natural al populaţiei cât mai ales prin aducerea unor braţe de muncă din alte sate, suprapopulate sau cu pământ neroditor. Cu alţii din cei ce luaseră drumul codrilor, ori poate urmaşii lor care auziseră de la părinţi de satul din care fuseseră nevoiţi să fugă din cauza abuzurilor cetelor de ostaşi turci cantonate în apropiere. Aşa s-a întâmplat şi în cazul satului Mocirla.

       Aşadar, la începutul secolului al XVIII-lea, Mocirla se conturează ca o aşezare compactă, cu o funcţie economică unitară ca rezultat al interdependenţei dintre moşia satului şi vatra satului. Toate veniturile locuitorilor sunt înregistrate meticulos. Curând însă obligaţiile feudale, multe şi grele, ca şi abuzurile de tot felul, au generat nemulţumiri crescânde ale iobagilor şi jelerilor. Reglementările urbariale aveau ca scop tocmai atenuarea acestor nemulţumiri. Prin consemnarea exactă a numărului de sesii iobăgeşti şi stabilirea gradului de productivitate a pământului în funcţie de care erau impuşi iobagii şi jelerii la obligaţii, se ajunge de fapt la o legiferare a noilor raporturi dintre stăpânul de pământ şi supuşii săi. Un registru datat 1755, înregistrează dijma şi nona din districtul Beliu, inclusiv din prediile: Mocirla Mare, Mocirla Mică, Pocluşiţa, Cărand, Voivodeşti, Cirei, Clit, Medieş, Coroi, Talmedia, Bozul, Şipolt, Susag, Tălmaciu, Buzad, Bochia şi Hodişel. În total dijma şi nona impusă satului Mocirla Mare se prezenta astfel: 25 câble de grâu, 2 câble de ovăz, 78 câble de porumb, 50 căpiţe de fân, 2 stupi întregi şi 10 răscumpăraţi în bani( câte 6 cruceri pentru un stup), 100 snopi de cânepă şi o quartală de fasole.

       Prediul avea 20 de case iar numărul animalelor înregistrate era: 10 perechi de boi, 25 vaci, 25 viţei şi 14 cai. Juzii prediului erau Bulza Mihai şi Popa Ioan, iar juzii districtuali (la Beliu) Ochiş Ioan şi Crişan Petru. Registrul de la 1755 este foarte important din cel puţin trei puncte de vedere: 1. indică numărul şi numele capilor de familiei care plăteau dijmă; 2. redă imaginea clară a obligaţiilor pe care le aveau locuitorii unui sat în epoca respectivă; 3. pe baza datelor se poate şti care era ocupaţia de bază a locuitorilor şi care erau ocupaţiile secundare (precum albinăritul). La 1755 pe lângă Mocirla Mare exista şi Mocirla Mică, prediul arendat la nouă familii din Beliu. Pentru pământul ce-l aveau în arendă acei locuitori din Beliu erau şi ei impuşi la dijmă, după cum urmează: Bogla Urs dădea dijmă 8 cruci de grâu: Zau Toma 4 cruci de grâu; Filipaş Toader 5 cruci de grâu; Filipaş Urs 4 cruci de grâu şi 9 snopi; Cărăbuţ Ioan 6 cruci de grâu şi 15 snopi de ovăz; Ardelean Ilie 12 cruci de grâu şi 9 snopi de ovăz; Bejan Teodor 5 cruci de grâu şi 12 snopi de ovăz; Crâşmar Pascu 12 cruci de grâu şi 9 snopi de ovăz; Cărăbuţ Lica 14 cruci de grâu. Toţi împreună erau obligaţi să dea 5 căpiţe de fân.

       Cunoscând că din 10 cruci de grâu se dădea una, se poate uşor calcula care a fost producţia de grâu pe care o avea fiecare din cei enumeraţi. În a doua jumătate a secolului al XVIII-lea domeniul Beliu cuprindea târgul Beliu, 26 de sate şi 16 predii. Sub aspect economic, domeniul Beliu (ca şi celelalte trei domenii ale episcopiei) corespundea cu provizoratul de Beliu. Provizorul de Beliu avea atribuţiuni economice, administrative şi judecătoreşti asupra satelor din subordine. Subordonaţii direcţi ai provizorului erau şpanii şi clavigerii care se îngrijeau atât de produsele obţinute de pe pământ alodial cât şi de veniturile obţinute din obligaţiile la care erau supuşi ţăranii iobagi pentru sesiile pa care le lucrau. De la un deceniu la altul numărul slujbaşilor de pe domeniul Beliu era în continuă creştere astfel încât în jurul anului 1800 ajunge la 40 persoane. Obligaţiile în muncă (robota cu palmele şi cu vitele) ale ţăranilor erau supravegheate de şpani. În scopul creşterii veniturilor sale cât mai mult cu putinţă, episcopul de Oradea înfiinţează în secolul al XVIII-lea, în mai multe localităţi ale Bihorului, manufacturi care să utilizeze resursele naturale ale solului şi subsolului.

       Dar şi la aceste manufacturi lucrătorii erau în cea mai mare parte tot ţărani iobagi siliţi să lucreze pentru manufacturi în contul obligaţiilor feudale. În acest context se înscrie şi dispoziţia dată la 23 octombrie 1741 de către prefectul bunurilor episcopiei către şpanul de Beliu prin care i se ordonă acestuia să se „îngrijească de ridicarea manufacturii de sticlă în hotarul posesiunii Groşeni, până la Anul Nou, dacă vremea va îngădui şi dacă sărăcimea de acolo va putea suporta greul lucrărilor. În cele din urmă manufactura s-a ridicat în partea de sus a localităţii Hăşmaş unde a şi funcţionat până în anii 1780-1787, când a fost mutată la Beliu. Încă din anul 1745, pentru confecţionarea şamotei cuptoarelor de topit sticlă, era nevoie şi de argilă care se transporta tocmai de la Vadul Crişului, adică din Valea Crişului Repede. Printre satele obligate să transporte lemne la această manufactură, dar şi argilă ori alte materii prime, era şi Mocirla. Erau şi alte cărăuşii lungi, mai ales pentru transportul cerealelor la Oradea. Se înţelege, deci de ce obligaţiile în muncă erau cele mai greu de suportat. Numeroasele plângeri adresate de locuitorii satului Mocirla provizorului de Beliu stau mărturie în legătură cu poverile de tot felul care făceau ca locuitorii să ducă o viaţă grea. Pământul era destul de slab productiv, inundaţiile Teuzului, ale Văii Beliului şi Văii Ierului aduceau şi ele multe pagube.

       În anii de secetă, greutăţile erau şi mai mari din cauza crizei de cereale pentru oameni şi de fân pentru hrana animalelor. Trecând la analiza unui alt document de arhivă, intitulat „Specification bonorum ad Episcopatum Magno-Varadinenses jure terrestrali spectantium. Ex publico ecclesiastica nr. 276, anno 1778”, constatăm că în continuare unele localităţi din districtul Beliu apar cu titlul de „possessiones” iar altele ca „praedia”. Deoarece Mocirla intra în categoria ultimă, vom aminti, în cele de mai jos, care erau aceste predii ale districtului Beliu la 1778: 1. un teren agricol în suprafaţă corespunzătoare unei semănături de 200 matrete de Bratislava şi fânaţ de 25 zile de coasă între Chişlaca şi Bochia; 2. Bochia, între Secaciu şi Agrişul Mic; 3. la nord-vest de Craiva şi la răsărit de Coroi; 4. o pustă între Olcea şi Belfir; 5. teren între Beliu şi Bocsig; 6. Hodişel; 7. o pustă între Nermiş şi Cărand; 8. Mocirla Mare; 9. Clit; 10. teren între Chişlaca, Beneşti, Tăgădău şi Beliu; 11. Mocirla Mică; 12. Pocluşiţa, o pustă între Cărand şi Sâc; 13. Susag; 14. Tălmaciu, pustă lângă Susag; 15. Pământ între Craiva şi Somoşcheş; 16. Voivodeşti între Hăşmaş, Groşeni, Nermiş şi Comăneşti.

       În total, deci în districtul Beliu erau 27 posesiuni şi 16 predii, între ele figurând şi cele două cu numele de Mocirla. Fiecare prediu este descris în câteva cuvinte. Despre prediul Mocirla Mare se spune că putea fi înconjurat în timp de o oră şi jumătate şi că are suprafaţa de arătură corespunzătoare unei semănături de 200 metrete (cca. 10 iugare) la care se mai adaugă terenul mlăştinos, locurile cu mărăcini şi spini („locis spinosis ”) care ocupau o bună parte a prediului. Fiind arendat, după prediu se obţinea anual un venit de 53 florini. Tot aici sunt specificaţi şi vecinii prediului: la răsărit satul Bochia, la sud prediul Midieş, la apus posesiunea Somoşcheş (care aparţinea de comitatul Arad), iar la nord posesiunea Chişlaca. Prediul Mocirla Mică se putea înconjura în aproximativ o oră, şi avea teren arător în suprafaţă de 25 iugăre după care se obţinea, prin arendare, un venit mediu anual de circa 20 florini. În hotarul satului Mocirla de mai târziu va intra şi pământul cunoscut sub numele de Circi. Acesta este locul mai vechiului prediu ce avea la 1778 o suprafaţă de 65 iugăre de teren arător după care se obţinea, din arendare, un venit anual de 40 florini.

       În suprafaţa de mai sus intra şi fânaţul, care în evaluarea specifică epocii se putea cosi într-o zi de 30 cosaşi. Din registrul amintit extragem limitele acestui prediu: „la răsărit se învecinează cu opidul Beliu al episcopului, în sud cu Bocsigul din comitatul Aradului, la vest cu posesiunea camerală Cermei, tot din comitatul arad, iar la nord cu pământul episcopal ce ţinea de opidul Beliu”. În capitolul „Ex arenda praediorum et diverticulorum” a unui alt registru întocmit la 1793 apar din nou sumele obţinute din arenda prediilor după cum urmează: 1. Cirei, prediu arendat satului Groşeni pentru 120 florini; Voivodeşti, prediu arendat Groşeniului pentru 105 florini; 3. Băndăraş, prediu arendat satului Craiva cu 40 florini; 4. Buzad, prediu arendat Beneştiului cu 430 de florini; 5. Bochia, prediu arendat lui Nica Gheorghe din Secaciu cu 40 de florini; 6. Clit, prediu arendat Hăşmaşului cu 60 florini; 7. Midieş, arendat Tăgădăului cu 200 florini; 8. Topliţa, prediu arendat Cărandului cu 60 florini; 9. Mocirla Mică, diverticul arendat provizorului din Beliu pentru suma de 10 florini.

       În capitolul „Ex arrenda diversorum beneficiorum”, apare din nou Mocirla în legătură cu arendarea pescuitului pentru suma de 2 florini. Erau probabil 2-3 locuitori care pescuiau, pe valea Beliului şi Teuz, în mod curent, deoarece altfel nu s-ar putea explica provenienţa acestei sume de 2 florini. Din registrul de dijme pe anul 1798 reiese că locuitorii satului Mocirla erau obligaţi să plătească următoarele: 17 metretede Bratislava de grâu, 8 metrete de ovăz, 120 metrete de porumb ştiuleţi. Situaţia economică a satului o putem urmări în primii ani ai secolului al XIX-lea, tot pe baza registrelor de dijmă. În registrul din anul 1801 se precizează că producţia de grâu a satului se ridică la 962 cruci iar cea de ovăz la 15 cruci. Dijma se ridica la 192 cruci de grâu. După cei 13 stupi, dijma răscumpărată era de 2 florini şi 36 cruceri (adică 6 cruceri pentru 1 stup). Bulza Ioan spre exemplu, trebuia să plătească dijmă şi 3 iezi iar purice Gavrilă 4 iezi. Conform registrului de dijmă din 1802 cele 52 de familii ale satului obţinuseră o producţie de 558 cruci de grâu şi 21 cruci de ovăz. Plăteau dijmă: 111 cruci de grâu şi 4 cruci de ovăz. După cei 22 stupi existenţi în sat se luau dijmă 2 stupi şi se plăteau 2 florini şi 24 cruceri răscumpărarea.

       În anul 1804 trăiau în Mocirla 58 familii (43 de iobagi şi 15 de jeleri) care aveau nouă sesii de pământ, 50 boi şi 3 cai. Obligaţiile lor feudale constau în : cărăuşie de 2 care; 312 zile anual de robotă cu animalele şi 576 zile cu braţele; trebuiau să taie 9 stânjeni de lemne pentru foc; să dea 9 medii de unt, 18 claponi, 18 pui, 109 ouă; censul era de 58 florini. La toate acestea se mai adăugau apoi următoarele: 582 câble de porumb ştiuleţi, 6 metrete de fasole, 6 metrete de sămânţă de cânepă, 1018 „mănuşi” de cânepă, 1050 căpăţâni de varză, 1100 dovleci. Sunt apoi alte multe conscrieri pe baya cărora putem urmări dezvoltarea în continuare a satului Mocirla în primele două decenii ale veacului al XIX-lea. În documentul original după care s-a întocmit „tabelul cu situaţia social economică a satului Mocirla între anii 1803-1818”, la rubrica „observationes”, în dreptul anului 1818 este trecută şi următoarea notiţă: „După ce s-a mărit numărul emigranţilor, după ce a fost numit paznic şi pădurar nou şi paznic domenial care au încercat răscumpărarea şi alte prestaţii, venitul în bani împreună cu celelalte prestări, comparativ cu anul precedent au trebuit să sufere schimbare”. Se aminteşte deci de o „emigrare” a unei părţi din populaţia satului justificându-se astfel numărul mai redus al caselor din sat în cursul anului 1818 faţă de 1803. Lipsa cerealelor a generat o foamete cumplită ceea ce a dus la emigrarea unei părţi din populaţia satului.

       În „Extrasul restanţelor de cereale date cu împrumut din grânarul de la Beliu”, Mocirla figura în anul 1814 cu 82 câble de cereale. Tot atunci s-a dat „supuşilor înfometaţi”, în număr de 315 persoane, din Mocirla 78,6 metrete de porumb. Porumbul a fost împrumutat în conformitate cu Intimatul Consiliului Locoteneţial dat la 16 februarie 1814. Începând cu anul 1814 foametea a cuprins însă şi alte sate. La 31 ianuarie 1814 în grânarul din Beliu se aflau doar 548 metrete de grâu, 666 metrete de ovăz şi 3058 metrete de porumb ştiuleţi. Evident cantităţile respective nu puteau acoperi nici pe departe nevoile de hrană ale locuitorilor din aceste sate. Pentru semănat s-a dat locuitorilor din Mocirla, în anul 1814 cantitatea de 30 metrete porumb boabe şi 13 metrete de grâu. În 1815 s-au dat 8,6 metrete de porumb pentru însămânţat cu suma de 61 florini şi 16 cruceri iar pentru alimentaţie 12 metrete de porumb cu suma de 72 florini. Pentru anul 1816 nu apar cantităţile împrumutate sau cumpărate ci doar un tabel cu 55 de familii care numărau în total 277 membri care aveau nevoie de cereale de la stăpânul de pământ. Printre cei care figurează cu mai mulţi membri în familie amintim: Popa Petru cu 10 membri, Mancea Ioan cu 10 membri, Pantea Gheorghe tot cu 10 membri, Godea Petru cu 6. Foametea se continuă şi în anul următor – 1817, când pentru alimentaţie s-au luat de la aceeaşi magazie din Beliu 40 metrete de porumb boabe şi pentru semănat 8 metrete de ovăz, 11 metrete de porumb şi 11 metrete de cartofi. La sfârşitul anului 1817 locuitorii satului figurează cu o restanţă de 68 metrete de grâu în valoare de 1156 florini, sumă ce este parţial achitată până în iunie 1818 când mai rămâne o restanţă de 363 florini şi 47 de cruceri.

       O lucrare cu caracter geografic, publicată în anul 1839, arată în legătură cu satul Mocirla următoarele: „..este un sat românesc în părţi deluroase, la o jumătate de oră de Beliu, cu 210 locuitori de credinţă veche şi cu biserică. Pământul sărac, păduri multe. Locuitorii cară multe lemne de acolo. Stăpân de pământ este episcopul de Oradea. Aparţine de domeniul Beliu”. De abia către mijlocul secolului numărul locuitorilor satului creşte simţitor. În anul 1846 existau aici 89 de familii ( 69 iobagi şi 20 jeleri) care deţineau în total 9 sesii de pământ şi 68 boi. Plăteau pentru întreg anul, drept cens, suma de 89 florini. Prestau 648 zile de robotă cu animalele („jugale”) şi 360 zile de robotă cu braţele („manuale”). Mai trebuiau să presteze 19 zile de cărăuşie lungă. Anual aveau obligaţia să taie 10 stânjeni de lemne din care 9 să-i şi transporte la centrul districtual. Un număr de 7 iobagi deţineau fiecare câte 2/8 de sesie în timp ce restul aveau câte 1/8 de sesie. Existau la Mocirla 2 juzi, 1 preot, 1 paznic de pădure, 1 parnic de câmp, 1 porcar şi 1 ciurdar. În memoria colectivă se păstrează încă vii evenimente petrecute în sat în urmă, cu mai bine de o sută de ani. Desigur, multe fapte sunt învăluite în aura legendei dar sâmburele de adevăr de la care a pornit o poveste sau alta a existat aşa cum rezultă din documentele vremii.

       Teodor Goldiş relata următoarele: „ În vremurile vechi oamenii din satul nostru lucrau pe pământul pişpăcului. Am auzit de la bunica de vremurile când exista orbar. Bunica mea a murit la o vârstă foarte înaintată în anul 1930. ea îmi spunea că pe vremea când avea 7 ani oamenii din satul nostru lucrau la Beliu, în viile pişpăcului şi că într-o zi toţi au fugit fiindcă se auzea că vin cătanele. Era în timpul revoluţiei. Pădurea de la marginea satului era plină cu armate ruseşti care veniseră să se bată cu armata ungurilor. Şi prin satul nostru căutau după unguri dar n-au găsit. Când s-au făcut biserica cea bătrână, un om din sat, pe nume de Nicolae a Riţâ, care era birău, ca şi Flore lui Chicoie şi Văsălie au zis că ei nu plătesc pentru biserică fiindcă au iuş. Iuşul lor era lângă pădurea satului. Un iuş era egal cu o optarie, sau cu o sesie. Erau în sat oameni care aveau 2 sau 3 optarii, fiecare după cum lucra la pişpăc”. Bătrânii îşi aminteau de perioada când „pişpăcul lua dijmă până şi din unt, fuioare, miere de albine, stupi şi alte multe produse cerealiere care erau depozitate apoi la Beliu, în magazia stăpânului feudal ce se afla pe locul unde mai târziu va fi birtul lui Ardelean. Oamenii care aduceau acasă măcar o chituţă de grâu, înainte de a fi dijmuită întreaga recoltă li se aplicau aspre pedepse. Existau în satul Mocirla un copac numit gros care era scobit în forma corpului omenesc, atât încât intra înlăuntru jumătate din corp. Bietul iobag era introdus cu faţa în jos, mâinile erau întinse, iar ca să-l facă cu totul inofensiv, în mâini şi la picioare i se punea restee (cătuşe) şi după aceea i se aplicau 25 de lovituri de bici pentru cea mai mică greşeală”.

       Mai sunt şi azi oameni care au auzit de la bunicii lor multe în legătură cu pedepsele la care erau supuşi iobagii satului. Cel care nu era ascultător întrutotul stăpânului de pământ era „băgat în vică”. Vica în acest caz instrument de tortură, era o unitate de măsură a cerealelor. Era făcută din doage groase cu cercuri de fier. „Vinovatul” era apăsat în acest vas de lemn până când „cu sucitoarea de făcut pătura de tăiţei putea rade gura sasului”. De multe ori cel băgat în vică rămânea schilod pentru tot restul vieţii sale. Sarcinile iobăgeşti erau extrem de grele. Seceta şi bolile care bântuiau ani în şir ( holera, ciuma, variola, tifosul, etc.) făceau viaţa oamenilor extrem de grea. Dar stăpânul de pământ nu ţinea decât în foarte mică măsură cont de aceste calamităţi. El pretindea şi pe mai departe nu numai produsele împrumutate ci şi cele înscrise în registrele de dijmă pentru fiecare an în parte în mod regulat. Mari cantităţi de cereale ( grâu, ovăz, porumb), paie, fân şi chiar „stânjeni de lemne din păduri” trebuiau achitate în scopul întreţinerii armatei imperiale. Anul 1848 avea să marcheze în istoria poporului român un moment important – revoluţia. În timpul revoluţiei în pădurile din marginea satului au staţionat o bună bucată de timparmate ungare. Dar a doua zi după plecarea acestei armate a venit armata rusă care de aici s-a îndreptat spre Şiria unde a avut loc bătălia din 1/13 august 1849. armata condusă de Gorgey a capitulat în faţa trupelor ţariste şi habsburgice.

       Se ştie că unul din principalele puncte ale Petiţiei de la Blaj se referea la desfiinţarea iobăgiei şi anularea tuturor robotelor şi dijmelor fără vreo despăgubire. Astfel, una din urmările cele mai importante ale revoluţiei pentru ţărănimea satelor noastre a fost desfiinţarea în acel an a iobăgiei. La vestea „ştergerii orbariului” entuziasmul a fost mare şi la Mocirla: „un locuitor al satului pe nume Popău, care era nevoit ca trei sferturi dintr-un an să lucreze numai pe seama domnilor de pământ, la ştergerea orbariului se găsea tocmai la lucru în viile pişpăcului de la Beliu: la vestea că s-a şters urbariul a aruncat la o parte uneltele şi de bucurie a început să strige. Noroc – pevesteşte bătrânul Petre Goldiş – că cea mai mare parte a teritoriului era acoperită cu păduri căci altcum era rău de noi”. Obligaţiile feudale au fost şterse, în primăvara anului 1858, pentru Banat, Crişana şi Maramureş, printr-o lege emisă de Dieta de la Bratislava. Episcopia romano-catolică de Oradea, ca de altfel şi alţi feudali laici sau ecleziastici, au încercat pe toate căile să tărăgăneze realizarea în fapt a acestui drept câştigat prin jertfa atâtor luptători. Mocirla şi satele vecine aveau un urbariu care menţiona precis suprafaţa de pământ aflată în sesia fiecărui iobag sau jeler. Problema agrară s-ar fi putut deci rezolva cu uşurinţă. În realitate însă, aplicarea în practică a legii agrare din 1848 s-a desfăşurat cu mare greutate deoarece stăpânul de pământ voia să aplice legea cu cât mai multe avantaje de partea sa. Astfel, deşi legea a desfiinţat iobăgia, ţăranii din mocirla au fost nevoiţi în continuare să muncescă pe pământul feudalilor, ei devenind proprietari ai unor suprafeţe foarte mici. Legile şi patentele agrare dintre anii 1848-1854 prevedeau despăgubirea nobilimii pentru pierderea robotelor foştilor iobagi şi jeleri urbariali „despăgubire plătită de stat iar pentru jelerii alodiali răscumpărarea personală”

       După repetate plângeri şi nemulţumiri, în cele din urmă, între locuitorii satului Mocirla şi episcopul de Oradea se ajunge la învoiala consemnată într-un document semnat la 23 mai 1866 de reprezentantul episcopiei pe de o parte – ca fost stăpân de pământ – şi reprezentanţii satului pe de altă parte. Învoiala, pe care Romul Ile a copiat-o în 1936 din arhivele fostului notariat din Beliu, cuprindea următoarele puncte:
1. „Părţile împăcuitoare reciproc îşi recunosc creditul pe baza actelor premergătoare din timpul regimului urbarial, de unde în această comună au fost 9 şi 4/8 intravilane iobăgeşti şi 23 intravilane ale jelerilor. Această suprafaţă o primesc şi recunosc ca iuş urbarial;
2. Părţile abzic de cumpărarea pământului superfluu. Toate aceste pământuri care sunt în posesiunea lucrătprilor, afară de iuşul urbarial (cât le compete) se stabilesc de pământuri rămăşiţă şi domeniul episcopal se învoieşte la aceea ca toate aceste rămăşiţe de pământuri să rămână şi pe mai departe la proprietarii ce le posedă astăzi, socotindu-se aceste rămăşiţe de pământuri ca proprietarii lor să le răscumpere cu preţul de 8 florini holda, deoarece rămânând datori şi neputând plăti la timp, după această sumă se stabileşte de ambele părţi 5% camătă. Aceşti bani sunt plătiţi în 10 ani cu două rate anuale tot la întâia zi a lunii mai şi noiembrie de către reprezentanţa comunală la cancelaria centrală a domeniului cu camătă cu tot. Episcopul latin recunoaşte aceste rămăşiţe de pământ să treacă ca posesiune la actualii locuitori şi din această cauză şi în speranţa aprobării ulterioare a forurilor superioare, conform legii din 1848, aceste pământuri se vor transcrie pe actualii proprietari obligându-se şi ei ca să se întăbuleze la cartea funduară;
3. Din cele 9 şi 4/8 iuşuri de intravilane şi 23 intravilane ale jelerilor, stabilite la punctul 1, adecă un şius corespunzător de 2 şi 7/8 la jeleri, mai departe pe seama preotului1, pe seama învăţătorului 4/8 de iuş, în total 13 şi 7/8 iuşuri. Domeniul mai stabileşte 8 holde păşune şi aşa în total se eliberează 111 holde păşune, care parte de păşune se va da din teritoriul cel mai mare de păşune iar cealaltă parte de păşune se va da din cea mai mică precum şi partea de pădure care se cade să se taie pentru comună se va da lângă iuşul de păşune al domeniului care rămâne;
4. La punctele mai sus amintite, 13 şi 7/8 iuşuri se va da 8 holde de pădure, care parte de pădure se va da afară. Deci, total 111 holde de pădure pentru comună, care pădure se va tăia afară, însă aşa încât pădurea domeniului şi a comunei să cadă lângă hotarul judeţului Arad, conform planului pe hartă, în partea dinspre comună, în partea şoselei ce cade spre drumul ce duce la oraşul Beliu, încât în partea de pădure comunală să cadă şi fântâna din apropierea satului, aşa ca această linie să se poată schimba după necesităţi;
5. Toate pământurile locuitorilor rămân în starea actuală, omiţându-se orice împărţire, deşi judecătoria a recomandat locuitorilor croirea duleurilor, totuşi cu învoirea comună a tuturor locuitorilor nu aflăm practică această parcelare deoarece aceste pământuri de margine de hotare necesită o arătură de suprafaţă, fiind apătoase, şi din această cauză duleurile ar fi când de-a lungul, când de-a latul holdelor şi această parcelare numai corespunzătoare n-ar fi, nefolosind locuitorilor;
6. Domnul episcop donează pe seama comunei pentru cimitir 1 holdă, pentru pepinieră de duzi 1 holdă, pentru pepinieră de pomi 1 holdă, de cărămidărie încă 1 holdă, pentru parohia greco-ortodoxă 8 holde, pe seama şcoalei 6 holde. Aceste donaţii domeniul le-ar da pe teritoriul numit Butuci şi deoarece acesta nu s-ar ajunge s-ar tăia din pădurea din nemijlocita apropiere a acestui teritoriu tot 1200 de stânjeni socotită holda. În sfârşit până atunci dreptul de uzufruct va fi a domeniului conform legii. În urma acestei învoieli între domeniu şi comună se şterge orice folosinţă împreună şi fiecare la partea ce i se cuvine pe păşune şi pădure este el singur poruncitor. Această învoială urbarială părţile primind-o se obligă a o respecta şi până la ulterioara aprobare judecătorească. Dat în Mocirla la 23 mai 1866”.

       Printre semnăturile părţilor care au făcut „învoiala” figurează şi cele ale mai multor locuitori din sat inclusiv a preotului Teodor Goldiş şi a cantorului Petru Goldiş. Actul de mai sus face dovada neînţelegerilor iscate între locuitorii satului şi stăpânul de pământ deoarece judecătoriile urbariale înfiinţate după anul 1857 aveau tocmai menirea de a aplana conflictele de acest gen, să clarifice definitiv apartenenţa pământurilor urbariale şi alodiale. Pământul intrat în discuţia aşa-zisei „învoileli” de mai sus era în bună măsură teren cu pădure sau foarte sărăcăcios, folosit şi până atunci de iobagii satului, dar la care aşa cum se vede şi din document, episcopul de Oradea nu voia să renunţe. Ba mai mult, episcopul apare în postura unui donator de pământ care în realitate nu era al său ci al oamenilor din Mocirla. În baza legilor din 1848 şi a patentelor dintre anii 1853-1854 sătenii ar fi trebuit să intre în posesia pământurilor cu mult mai devreme de anul 1866. În afara pământului urbarial, episcopul pretindea de la cei care deţineau loturile în „rămăşiţă” o sumă de 8 florini pentru o holdă la care se mai adăuga şi o camătă de 5% şi taxele de întăbulare. Contractul este un exemplu de nemulţumire (adăugat altor multor sate nemulţumite) pentru care guvernul de la Viena a fost nevoit să dea în anul 1853, patenta ce prevedea posibilitatea răscumpărării jelerilor alodiali şi trecerea „de fapt” şi nu numai „de jure” a pământului muncit de ei în proprietatea lor, peste capul stăpânului de pământ. Legea a fost desigur, dată din cauza atmosferei generale de nemulţumire ce domnea în aceste părţi şi care ar fi putut duce la violente răscoale ţărăneşti.

       La arhivele orădene se păstrează cadastrul satului, unde se dau amănunţit toate holdele cu proprietarii lor precum şi situaţia concretă a pământurilor intrate în discuţia documentului amintit. Au început măsurătorile la 23 mai 1866 şi s-au terminat de abia la 14 iunie 1869, nu după puţine discuţii între oficiali şi locuitorii satului. Cadastrul cuprinde întreaga moşie a satului pe categorii de folosinţă şi proprietari. Episcopia de la Oradea păstra încă pentru sine mari suprafeţe de pământ pe care îl dădea „în parte”. Numai că „darea în parte” nu însemna pentru ţăran obţinerea unei jumătăţi din produsele pământului pe care îl muncea ci de abia a treia, a patra, a cincea şi chiar a opta parte din recoltă. Desfiinţarea iobăgiei a dus la întărirea relaţiilor de tip capitalist în agricultură, însă relaţiile de tip feudal n-au dispărut încă multă vreme din viaţa locuitorilor satului. Lipsiţi de atelaje şi animale de tracţiune, în condiţiile unei slabe productivităţi a pământului (de subliniat că ţăranii primiseră pământurile cele mai slabe) nu este de mirare că mulţi din ei vor pierde foarte curând loturile primite în favoarea episcopului de Oradea ori a marilor moşieri (Maller, Holinder şi alţii) care au acaparat pas cu pas holdele satului. Procesul de sărăcire a mocirlanilor se va adânci pe măsura trecerii următoarelor decenii.

       Se ştie că una din urmările cele mai importante ale actului de la 1 decembrie 1918, a fost votarea legii de reformă agrară înfăptuită apoi începând chiar cu anul 1921. Din documentele referitoare la aplicarea reformei agrare în localitatea Mocirla, reiese că acest proces s-a desfăşurat în 3 etape distincte: 1. În conformitate cu hotărârea Comitetului agrar din Transilvania nr. 582/1925, au fost expropriate de la episcopia romano-catolică de Oradea 266 ha de pădure cu un preţ de răscumpărare de 304 800 lei; 2. Prin aceeaşi hotărâre a Comitetului agrar au fost expropriate 126,784 ha de păşune la preţul de răscumpărare de 11 384 lei; 3. De la episcopia romano-catolică de Oradea s-a mai expropiat pentru Mocirla, din hotarul comunei Beliu, în anul 1932, o suprafaţă totală de 127,273 ha teren din care 19,713 ha pentru vii şi livezi şi 1,092 ha pentru loc de casă. Începând cu anul 1922 între Mocirla şi Cermei, tot ca urmare a reformei agrare, a apărut o nouă localitate – Avram Iancu – populată cu oamenii veniţi din munţii Apuseni (Scărişoara, Gârda, Vârfurile şi Vidra). În urma celui de al doilea război mondial suprafaţa agricolă a satului s-a mărit prin aplicarea reformei agrare din anul 1946, astfel încât în anul 1962, suprafaţa totală de teren arabil era de 820 ha la care se adaugă păşunea comunală.

Lasă un răspuns

Your email address will not be published. Required fields are marked *

clear formPost comment