Plăcerea de a umbla desculţ, după o iarnă lungă, era irezistibilă, aşa încât copiii îşi lepădau încălţămintea cu mult înainte ca părinţii să le-o încuviinţeze. Atunci când vremea se încălzea şanţurile se zvântau, lăsând pe fundul lor un strat de tină, şi începeau jocurile cu tină ale băieţilor. Între cele mai îndrăgite jocuri de acest gen erau popinteul şi de-a boii. Popinteul se se confecţionează cu grijă, din tină cât mai moale. El are forma unui cuib, cu fundul foarte subţire şi bine netezit cu apă, se face cruce peste el, se ridică cu ambele mâini şi se zice:
                                                                                    „Popinteu de la Ineu
                                                                                    Dacă nu-i tuna
                                                                                    Dracu te-o lua!”
       Popinteul se aruncă cu putere, cu gura în jos, pe o cărare netedă şi suficient de lată. Discuţiile sunt întotdeauna destul de aprinse până să se stabilească „a cui popinteu o tunat mai tare”. Jocul se completează adesea cu operaţiunea de confecţionare a unor figuri zoomorfe de tină, din cele mai diverse ca înfăţişare, dar preferându-se aproape întotdeauna modelarea boilor deoarece aceştia (prin coarnele lungi) pot fi mai uşor recunoscuţi. Jocul de-a boii este caracteristic băieţilor şi nu constă din confecţionarea unor figuri ci este un joc cu mult mai complicat. Copii se adună pe marginea şanţului unde se află tina. Aduc cu ei un briceag sau un cuţit cu vârf, poate fi şi o sulă de cusut opinci. Briceagul ţinut cu o singură mână trebuie înfipt astfel în tină încât să nu cadă, chiar dacă adversarul suflă de aproape de el. Aruncările în tină diferă, fiecare aruncare trebuie acordată cu enumerarea verbală a numelui ei din succesiunea următoare, care nu poate fi nici într-un caz modificată:
                                                                                    „Un bou, doi boi, trei boi, patru boi
                                                                                    Cinci boi, şase boi, şapte boi,
                                                                                    Opt boi, nouă boi, zece boi!
                                                                                    Toţi-îs daţi şi mai am de dat
                                                                                    Şi-o furchiţă
                                                                                    Iastalaltă,
                                                                                    Un pumnuţ
                                                                                    Iestălalt
                                                                                    O sfârnaică
                                                                                    Iastalaltă
                                                                                    Limba,
                                                                                    Fleoaşca
                                                                                    Toate-s date
                                                                                    Nu mai am de dat!”
       Toate aceste aruncări, mai mult sau mai puţin complicate trebuiesc făcute foarte rapid, iar cele care încep cu momentul „furchiţa” reclamă ţinerea mai complicată a briceagului sau cuţitului (pe pumnul închis, între două degete extreme ale mâinii), rotirea lui într-un anume fel. Cel ce greşeşte fie aruncarea briceagului, fie „zicătura” cedează locul următorului din grupul de copii şi tot aşa până când trec toţi la rând. Câştigă cel care ajunge la capăt fără greşeală. Cel care rămâne ultimul este pedepsit în hazul celorlalţi, de către învingător. Prima „pedeapsă” este aducerea briceagului aruncat de învingător care se prinde cu mâna stângă de urechea dreapă pe sub braţ, apoi aruncă cât poate mai departe briceagul cu dreapta prin bucla formată de mâna stângă. Jucătorul pedepsit trebuie să aducă briceagul fără să înspire aer în piept strigând: „Bica – bou pe fântână, sară ochii cui mă mână!” Apoi învingătorul trage pe suprafaţa de tină o linie cât briceagul de lungă şi la o adâncime de circa doi centimetri. La unul din capetele liniei este înfipt briceagul în poziţie verticală; cel pedepsit „ţinut de ochi” (cu ochii acoperiţi de palmele învingătorului), încearcă să urmeze linia trasă pe pământ, tăind cu briceagul o nouă linie. Dacă linia nouă se suprapune peste prima, jucătorul scapă nepedepsit; dacă între cele două linii rămâne un spaţiu, atunci ţinta dintre linii este scoasă cu briceagul şi făcută „boţi” mici cât mărgelele.

       Jucătorul pedepsit trebuie să caşte gura larg, prin faţa gurii trece într-o parte şi-n alta briceagul pentru a se apăra de învingător care stă la o distanţă de un braţ întins de cel pedepsit şi aruncă spre gura celui din faţă bilele de tină. Reuşitele şi nereuşitele stârnesc şi de această dată haz. De obicei, după aplicarea pedepselor jocul se încheie fiind reluat a doua zi sau în cele următoare. În duminicile din postul Paştilor nu se organiza horă, cu toate acestea tinerii îşi petreceau timpul împreună, organizând diverse jocuri în gospodăria unuia dintre ei. Se alegea de regulă o gospodărie cu mai multe clăi (jirezi) de paie unde pe vreme bună se juca mingea la paie. Mingea se confecţiona din păr de animale provenit în timpul iernii de la ţesălat, umezit şi apoi preat în mâini, dându-i-se forma rotundă. Se formau două echipe, una la aruncatul mingii, cealaltă sta ca ţintă la şira de paie. În faţa clăii de paie un băiat din echipa „se stat” se ferea spre a nu fi lovit cu mingea de un altul din schipa adversă, care arunca de la o anumită distanţă. Cel nimerit ieşea din joc, cel care a nimerit continua. Echipa care arunca trecea la stat dacă din echipa adversă rămânea vre-un membru neatins de minge.

       Un alt joc se numea cu mingea pe lungu, cu reguli asemănătoare, în general, jocul de oină, care antrena un număr mai mare de tineri. Fetele mici jucau mingea la perete. Pe un perete se bătea mingea, potrivit unor figuri impuse de anumite reguli, fără a o lăsa să atingă pământul. Tot fetele, mai ales de vârstă şcolară, jucau o variantă de şotron numită aici de-a şcoala. Pe o suprafaţă plană şi bătătorită din curte sau din uliţă se trasau şapte pătrate dispuse în cruce, având latura în jur de 50 – 80 cm fiecare şi denumirea a-ntâia, a doau, a treia, joi, vineri, sâmbătă şi duminică. Un ciob de ceramică, cel mai adesea provenit dintr-o ţiglă sau oală apartă trebuia aruncat pe rând cu mâna, aupă anumite reguli în fiecare dintre pătratele „şcolii”, apoi scos afară prin loviri cu piciorul, de regulă jucătoarea deplasându-se într-un picior. Dacă o jucătoare greşea lăsa locul alteia care relua executarea figurilor din momentul în care ea însăşi a greşit. Câştiga fetiţa care termina cel mai repede executarea tuturor figurilor impuse de regulile jocului.

       În timpul iernii se practicau în familie şi în şezătoare jocuri de cameră organizate de copii, sau la care participau cu plăcere şi părinţii. Unul dintre acestea era pipăşitul, un joc instructiv care dezvoltă simţul de observaţie şi contribuie la cunoaşterea de către copii a tuturor familiilor din sat. Consta dintr-un dialog-ghicitoare de felul:
                     „- Pipaş, pipaş
                     – Unde-l mânaşi?
                     – La celălalt capăt de oraş!
                     – Ce-ţi căpătaşi?
                     – Un pipăşoi, o pipăşoaie, un pipăşuţ şi două pipăşiţe (adică un bărbat, o femeie, un băiat şi două fete).
                     – În care parte de oraş? (întrebare ajutătoare)
                     – În Gureţ! (sau o altă uliţă a satului).”
       Până la urmă se ghicea familia respectivă. În felul acesta copii cunoşteau foarte de timpuriu pe toţi locuitorii satului cu atât mai mult cu cât o bună parte din comentariile despre cele întâmplate în viaţa satului se desfăşurau în prezenţa lor. În zilele când se sfărâma porumb (se îndepărtau boabele de pe ştiuleţi) copii mici se jucau cu cocenii, construindu-şi din ei colibe, fântâni, ţarcuri, în timp ce asultau poveştile bătrânilor ce se îndeletniceau de obicei cu aceste treburi. Tot pentru distracţia copiilor mici, bunicii sau părinţii jucau cu ei gaia sau moara. La gaie jucătorii îşi aşezau mâinile una deasupra celeilalte, cea de sus prinzând între degete pielea celei de jos. Coloana de mâini trebuia balansată ritmic, pe verticală, fără ca vreuna să se desprindă, în timp ce se spunea:
                                                                                    „Piţigaie, gaie
                                                                                    Ce duci în copaie?
                                                                                    Un picior de oaie
                                                                                    Cine ţi l-a dat?
                                                                                    Popa din alt sat!”
       Câştigau jucătorii care reuşeau să rămână ultimii în joc. La moară participau doi jucători, foarte adesea un adult şi un copil. Unul dintre jucători ţinea moara, suprapune în cruce două degete alăturate (de obicei arătătorul şi degetul mare) de la o mână peste aceleaşi degete de la cealaltă mână astfel ca să lase între ele o deschidere care se poate mări sau micşora. Morarul deschide moara îndepărtând degetele, jucătorul al doilea introduce repede degetul mare în moară şi îl scoate înainte ca morarul să-l prindă. În timpul acesta se poartă următorul dialog:
                     „- Deschisă-i moara?
                     – Deschisă.
                     – Căţeluşa-i acasă?
                     – Nu-i acasă.”
       Dacă morarul îl prinde pe cel care vine la moară se schimbă rolurile şi jocul continuă până ce participanţii se plictisesc.

Lasă un răspuns

Your email address will not be published. Required fields are marked *

clear formPost comment