Cu siguranţă, mult mai înfloritoare în secolele trecute, medicina populară a cedat de timpuriu, locul practicii medicale ştiinţifice printr-un proces favorizat de apropierea satului de fostele centre de plasă Beliu şi Ineu, încadrate cu medici. Ca urmare localnicii se adresau medicului pentru vindecarea unor afecţiuni interne grave chiar de pe la începutul secolului al XX-lea, rămânând pe seama medicinii populare bazate pe utilizarea plantelor, numai afecţiunile externe sau mai uşoare. Pentru răni „obrintite ” şi „buboaie ” se folosesc frunze de ştevie fierte în lapte sau bulbi de ceapă copţi pe jăratec, aplicate pentru colectarea puroiului. Pentru drenarea puroiului şi vindecare se aplicau pe rană deschisă frunze de limba oii sau de căpşun şi aluat cu miere sau ceară de albine.

       Praful sporifer de beşina calului era mult apreciat pentru pudrarea arsurilor. Infuzia de siminoc era folosită pentru îmbăierea copiilor mici cu erupţii epidermice iar cea de mărul lupului pentru băi antireumatice. Sucul din frunza proaspătă de urechiuşcă crescută deseori pe câte un acoperiş de case se utiliza în otite, prin stoarcere direct în ureche. Ca ceaiuri cu utilizare internă menţionăm doar cele din flori de tei şi sunătoare. Împotriva viermilor intestinali se consumau seminţe de dovleac şi bulbi de usturoi. În medicina veterinară populară se folosesc rădăcina de spânz adusă din regiunea de deal pentru aplicarea în urechea porcilor şi buruiană usturoaie sub formă de infuzie bactericidă şi insecticidă pe rănile animalelor.