Scurgerea anotimpurilor este marcată la Mocirla de o succesiune ritmică de datini care confereau existenţei perenitate şi vieţii spirituale o individualitate aparte. Dintre obiceiurile calendaristice cele mai bogate sunt cu siguranţă cele prilejuite de sărbătorile de iarnă. Când se lasă postul Crăciunului începeau şi pregătirile de corindat. La casa unei fete sau a unui fecior, dar şi la casa unuia cunoscut prin multele corinzi pe care le ştia, se adunau mai mulţi feciori să înveţe corinzile. Alte corinzi erau învăţate la şezători. La Mocirla corindau cete de feciori şi de bărbaţi şi foarte rar femei. Corindatul începea în seara ajunului de Crăciun. Porneau de la casa unde avusese loc pregătirea măştilor, căci rar corindau nemascaţi. Măştile erau, de obicei bituşile din blană de oaie, căciulile înfundate până peste urechi. Faţa era adesea dată cu funingine ori mascată. Un statut special aveau în cadrul corindatului „turca”. Obiceiul turcii de la Mocirla se practica identic ca în alte sate din Bihor. Turcaşul era mascat cu rochia turcii ce-i acoperea întregul corp; deasupra era masca de capră (de unde şi denumirea obiceiului de „capră”) prevăzută cu două fălcele de scânduri pe care turcaşul le izbea în ritmul unei melodii pe care cel cu vioara o cânta. Jocul turcii era aşteptat cu mult interes de toţi sătenii, dar mai ales de copii.

       Cetele de feciori nu jucau, ci numai corindau frumoasele corinzi cunoscute din sudul Bihorului. Şi unii şi alţii primeau pentru corindă cârnaţi, colaci, băutură şi rar se găsea câte o familie care să nu-i primească pe corindători şi pe turcaşi. Copiii nu corindau decât în zorii zilei de Crăciun şi numai la câteva case din vecini. Ei aveau câte o „străicuţă cu baiere” pe un umăr în care puneau colacii pe care îi primeau în schimbul uneia sau cel mult a două corinzi vesele care se refereau mai ales la răsplată. Alteori copii aveau câte un baltag (o nuia lungă de salcie pe care înşirau colacii şi bucăţile de cârnaţi primite). Anul Nou era aşteptat cu un sentiment în care se împletea optimismul cu grija gospodarului faţă de recolta viitoare. În ajunul Anului Nou paşnicul zămislitor de pâine îşi consulta curios calendarul de ceapă. În douăsprezece frunze protectoare de la bulbul de ceapă se puneau cantităţi egale de sare pisată care în timpul nopţii absorbea vaporii din atmosfera casei. Fiecare frunză reprezenta o lună din cele douăsprezece ale anului. Gradul de umezire a fiecărei frunze arăta repartizarea precipitaţiilor de-a lungul anului. Alteori pahare de aceeaşi mărime umplute cu seminţe de plante cultivate era stropite ce aceeaşi cantitate de apă.

       Îmbibate de apă, seminţele se revărsau peste buza paharului arătând şansele culturilor viitoare. Cărindarul era o datină şi cei bătrâni nu îşi amintesc să fi luat în mod serios în calcul preveziunile sale. Cu o zi înainte de sărbătoarea Bobotezei, fetele ţineau de dată. Pregăteau o pogace şi un ulcior cu apă pe care le puneau la căpătâiul patului spre a le oferi chipurile în vis, celui drag în cazul în care l-ar fi visat în noaptea respectivă. Sub pernă puneau mărgele de la gât. Dacă-l visa pe fecior însemna că în câşlegi sigur se va mărita. În ziua menţionată fetele nu mâncau nimic. Mărgelele nu trebuiau văzute de popa care umbla cu „iordanul”, şi de aceea ele erau ascunse sub pragul de la casă astfel ca, la intrarea în casă, popa să treacă peste ele. Se credea astfel că mărgelele vor fi „purificate” de toate relele şi vor purta noroc la măritiş. Seara fata era legată la ochi cu o batistă şi dusă în grădină, lângă un gard de pari. Atingea cu mâna un par şi-l numea cu cifra 7, număra parii, descrescând până la parul 1 pe care-l lega cu o sforicică, de obicei roşie. Apoi se întorcea şi se culca. Dimineaţa revenea în grădină ca să vadă ce par i-a fost sortit, cu alte cuvinte cum va fi viitorul ei bărbat; drept şi înalt ca parul, sau încovoiat ca el, gras dacă parul era gros, slab dacă parul era subţire, negricios etc

       Unele dintre obiceiurile calendaristice erau legate deopotrivă de plante sau animale. După credinţa celor bătrâni broaştele şi şerpii stăpâneau împărăţia subpământeană mai ales pe timp de iarnă când ele se retrăgeau sub pământ. La Ziua celor patruzeci de sfinţi (9 martie) copii cu tălăngi şi clopote de vite înconjurau casele făcând o gălăgie asurzitoare spre a trezi natura la viaţă. Din loc în loc rosteau cu voce tare:
                                                                                    „Ieşiţi şerpi şi broaşte
                                                                                    De sub talpa căşii noastre
                                                                                    Că vin patruzeci de sfinţi
                                                                                    Cu patruzeci de topoară
                                                                                    Şi pă tăţi vă omoară.”
       La Sântoader (26 martie) era o adevărată bucurie a primăverii. Copii trebuiau „spălaţi cu apă neîncepută” în care se puneau flori de corn şi câţiva bănuţi „ca să fie frumoşi ca florile şi să strălucească ca aurul”. Fetiţele erau pieptănate, iar în timp ce li se făceau codiţele, mama le trăgea uşurel, în glumă de cozi zicând:
                                                                                    „Sântodere, Sântodere,
                                                                                    Crească chica fetii mele
                                                                                    Ca şi coada iepii tale.”

       Femeile bătrâne fierbeau grâu cu miere (aici nu purta niciodată numele de colivă), îl duceau sau nu la biserică, şi apoi se consuma de către membrii familiei care rememorau cu această ocazie întâmplări din viaţa celor dispăruţi. În ajunul de Sânjolj (23 aprilie) odată cu lăsarea serii avea loc un interesant duel verbal între două grupuri de feciori, care consta în „strigatul” pe uliţele satului, în auzul tuturor, a ceea ce numai la această ocazie era permis: „Auzit-aţi măăă! Că feciorul Nucului se ţine cu fata Docului şi nu vrea să ne cheme şi pe noi la nuntă?” „Am auzit”. De obicei cele stigate erau adevărate, alteori intenţionat neadevărate pentru a stârni hazul. Cele mai multe din strigături erau cu accente critice la adresa unor fete leneşe, a unor oameni zgârciţi etc. Toate erau rostite sub formă mescată, metaforică. La Mocirla s-a păstrat deci până aproape în zilele noastre o frântură, din obiceiul cunoscut în alte sate sub numele „strigarea peste sat” de pe un deal pe altul. De Sărbătoarea Floriilor oamenii aduceau acasă ramuri de salcie pe care le atârnau de grindă cu credinţa că dacă vor mai înflori odată e semn că vor mai prinde şi sărbătorile din anul următor. De fapt în cazul în care se nimereau ramuri cu flori femeieşti polenizate, acestea fructificau iar după un timp împrăştiau seminţele prevăzute cu peri ce constituiau semnul cel bun, aşteptat.

       De Paşti, se încondeiau ouă folosind, pentru aceasta ceară de albine, iar apoi erau colorate în roşu cu frunze de ceapă. Sărbătoarea Sânzienelor (24 iunie) avea loc vara. Băieţii şi fetele se întorceau de la munca câmpului cu braţele încărcate cu flori de sânziene galbene şi albe. Din ele împleteau cununi pe care le împodobeau cu flori de rug, sau alte flori de câmp precum albăstrele sau mergarete. Cu aceste cununi se împodobeau porţile, casele şi crucile din morminte. În anotimpul florilor se aducea şi un pios omagiu celor dispăruţi, oferindu-le florile câmpului ce-l călcaseră. Generaţiile se contopeau precum florile frânte ale cununilor, cu florile vii ale câmpului.

Lasă un răspuns

Your email address will not be published. Required fields are marked *

clear formPost comment