Obiceiuri de naştere: Naşterea unui copil este un eveniment important în viaţa oricărei familii, cu toate că obiceiurile legate de acest moment nu au fost niciodată, la Mocirla, atât de bogate ca în alte localităţi. Naşterea era asistată de moaşa pe care viitoarea mamă o numea din timp, dintre femeile bătrâne din sat, de regulă rudă a mamei. Copilul nou născut era înfăşurat în scutece dinainte pregătite de către mamă, având mâinile legate pe lângă corp şi picioarele legate unul de altul din credinţa că astfel nu-i vor creşte strâmbe. Până la vindecare, buricul era legat cu un plasture de ceară de albine. Imediat după naştere, şi apoi obişnuit pe parcursul a 1 – 2 săptămâni femeile din sat (vecine, prietene, rude) aduceau mamei de mâncare adică plăcinte, cozonaci, carne, fructe, uneori şi o sticlă de răchie. Fiecare vizitator dăruia copilului câţiva bănuţi de pernă însoţiţi de urarea de belşug şi noroc în viaţă. Orice femeie care venea în vizită lasă copilul sau mamei măcar o scamă din propriile veşminte ca să nu ia laptele mamei. Astăzi copii se nasc la maternitatea oraşului Ineu, dar obiceiul adusului „de mâncare” se mai păstrează. Botezul copilului era un prilej de bucurie. Copilul frumos înfăşurat în „perna cea bună” era dus la botez de către naşă. De mâna copilului se lega o amuletă dintr-o scoică mică, asemănătoare unui ghioc sau pur şi simplu dintr-o bucată de ceară, pentru a feri copilul de rele.

       Panglica amuletei şi panglicile lumânării erau de culoare roşie pentru a fi prevenit deochiul copilului. În timp ce copilul era la botez, mama rămânea acasă îndeletnicindu-se simbolic cu diverse activităţi. În cazul unui băiat, mama tăia lemne, ţesăla vitele, scotea gunoiul afară din grajd pentru ca noul membru al familiei să fie gospodar. Dacă era vorba de fată, mama cosea sau torcea, mătura în casă pentru ca fata să se priceapă la treburile casei, se pieptăna la oglindă pentru ca fata să fie frumoasă. Mai târziu au intrat în acest ritual şi îndeletniciri intelectuale, ca scrisul şi cititul pentru ca mama să aibă un copil deştept, cu înclinaţie spre învăţătură. Copilul botezat era adus acasă de către nănaşă şi dat mamei care îl aşeza pe pământ în mijlocul curţii (ocolului) pentru a fi statornic şi bogat ca pământul. Apoi era dus în casă de către tată şi pus pe masă ca să „aibă cinstea casei şi a mesei” după care îşi lua locul obişnuit în leagăn. În ziua botezului familia organiza o masă la care erau invitate rudele cele mai apropiate şi eventual 1 – 2 familii de prieteni. Invitaţii aduceau bucate constând din carne prăjită în diverse moduri şi plăcinte. Cadourile pentru copil erau simbolice, de valoare neînsemnată. Se ciocnea în sănătatea copilului şi a părinţilor, se consuma din mâncărurile servite, se cânta „La mulţi ani”. Petrecerea se caracteriza prin cumpătare şi rareori depăşea durata de 2 – 3 ore. La încheiere, oaspeţii îşi luau rămas bun, urând încă odată copilului viaţă lungă şi fericită.

Obiceiuri de nuntă: După „încredinţare” adică după logodna ce are loc cu 2 – 3 săptămâni înainte de nuntă, socrii mari şi mici, sunt preocupaţi de organizarea nunţii; numesc nănaşii, fixează numărul invitaţilor şi locul desfăşurării nunţii. Până la construirea căminului cultural, nunţile se desfăşurau în locuri ocazional amenajate în curtea gospodăriei. Mireasa numeşte doi chemători dintre rudele ei, iar mirele alţi doi dintre flăcăi, prieteni sau rude. Aceşti patru chemători au sarcina să cheme satul la nuntă. În duminica premergătoare acesteia. Ei sunt îmbrăcaţi cu haine curate, cu tricolor la pălărie sau la căciulă şi cu panglică tricoloră încrucişată peste piept. Fiecare poartă câte un ţov şi un ulcior de lut sau o sticlă, umplute cu răchie. În gura ulciorului se pune ceara de albine pentru a nu se putea bea prea mult. Intră din casă în casă şi rosteşte următoarea oraţie:

       „Oane Nucului se însoară cu Florica Florii Docului şi vă pofteşte la nunta lor,
                                                                                    La un scaun de hodină,
                                                                                    La un pahar de băutură,
                                                                                    La o mâncare bună,
                                                                                    La un joc,
                                                                                    şi două,
                                                                                    De la Două pân’la 99,
                                                                                    De-or fi zece,
                                                                                    Tăte-or trece,
                                                                                    Şi să nu călcaţi în tină,
                                                                                    Călăriţi p-o ghină,
                                                                                    Ca să nu veniţi pe jos,
                                                                                    Călăriţi pe un cocoş,
                                                                                    Ca să nu cădeţi pe gheaţă,
                                                                                    Călăriţi p-o raţă.
                                                                                    Şi rămâneţi cu sănătate !”

       Se închină cu olul de răchie după care pleacă mai departe. Cu două-trei zile înaintea nunţii se taie porci, găini, pui etc., încep să se prepare unele bucate: tăiţeii, guşile, plăcintă toardă, se coace pâinea, se fac cârnaţii şi cărdăboşii. De obicei, în primele ore ale după amiezii, nuntaşii se adună la casa mirelui de unde alaiul porneşte spre casa miresei. Astăzi ceremonialul este mult simplificat. Altădată însă, el era punctat de o lungă serie de momente care trebuiau parcurse cu stricteţe. În fruntea alaiului se afla chemătorul cel mai dibaci la joc. El joacă steagul, adică îl apleacă într-o parte şi în alta în ritmul melodiei de joc al ceferaşilor. Ajunşi la casa miresei steagul este bătut cu cuie în poarta gospodăriei. La poartă nuntaşii sunt întâmpinaţi de grăitorul (un bărbat hâtru, vornicul) miresei care se preface că bate cuie în poartă spre a nu se putea intra în curte. Se încinge un dialog spontan, presărat cu multe glume între grăitorul miresei şi cel al mirelui:

                     „- Ce căutaţi pe la noi, ori v-aţi rătăcit?
                     – Noi suntem 99 şi mai căutăm pe unul ca să fim o sută!
                     – N-aveţi ce căuta pe la noi, că omul ce-l căutaţi nu-i aici!
                     – Atunci, dă-ne barem un pahar de răchie că ni-e sete!
                     – Apoi asta v-om da că văd că sunteţi oameni de omenie şi nu faceţi ruşine la casa omului!”

       Între timp flăcăii scot poarta din „ţâţâni” (balamale), chipurile, cu forţa, fără să observe grăitorul miresei. În ocol găsesc o cofă cu apă şi lângă ea un ştergar cu alesături. Nuntaşii se apală pe mâini după care lasă lângă cofă câte o monedă. Cu toţii intră în casă şi se aşează la masă, fiecare la locul potrivit, în funcţie de gardul de rudenie, de vecinătate, prietenie. Pe masă se găsesc sticle cu răchie cu care închină unul către altul. După câteva minute grăitorul mirelui (care până atunci stătuse lângă mine) ia o sticlă de răchie în mână şi se îndreaptă spre grăitorul miresei căruia îi zice:

                                                                                    „Noi avem un crai
                                                                                    Ce-o călărit pe şapte cai,
                                                                                    De dimineaţă s-a sculat,
                                                                                    Pă faţă s-o spălat
                                                                                    În haine nouă s-o-mbrăcat,
                                                                                    Şi pe cal o-călecat,
                                                                                    S-o ridicat în scări
                                                                                    Ş-o-nceput la fluierat,
                                                                                    Oaste mare-o adunat
                                                                                    Şi oaste ce-o adunat
                                                                                    99 am numărat
                                                                                    Şi noi vrem să fim 100 !
                                                                                    Că, craiul nostru a văzut
                                                                                    În grădina voastr-o floare
                                                                                    Care nici n-o vestejit,
                                                                                    Nici n-o înflorit,
                                                                                    Ni-o rugat să-l însoţim
                                                                                    Greutăţi de care-om da
                                                                                    Noi napoi nu ne-om turna!
                                                                                    Slugă ni-o băgat
                                                                                    Şi vă spunem vouă, fraţi,
                                                                                    Ce ni-ţi da?
                                                                                    – Noi ţ-om da nevoi
                                                                                    Şi cisme cu foi pă dinapoi
                                                                                    Ţ-om da nădragi cu urechi
                                                                                    Şi curauă pentru pielea ta
                                                                                    Şi, păntru iarnă, o căciulă cu mâneci!
                                                                                    – Bine, dacă asta-i treaba,
                                                                                    Numai, să aveţi grijă, că aveţi a păţire cu noi!
                                                                                    – Dacă-i vorba aşe
                                                                                    Io m-oi duce-n tindă
                                                                                    Oi cota su-grindă
                                                                                    M-oi băga-n cămară,
                                                                                    Oi cota su’scară.”

       Se închină cu sticla de răchie (sau cu olul), după care dialogul se continuă astfel:

                     – Da cum să fie?
                     – Să ne aduci o crăiasă dar nu din aceia care stă toată ziua cu „lumina-n brâncă” (adică toată ziua cu sticla de răchie).

       Grăitorul miresei se duce într-o altă încăpere şi se reîntoarce cu o fetiţă. Cum vede fetiţa, grăitorul mirelui protestează: „Apoi, mă ortace, asta-i o fătuţă. Noi căutăm o crăiasă cu pene pe cap şi care poate să bea şi oleacă de răchie”. Vornicul pleacă cu fetiţa după care se întoarce aducând de braţ o bătrână (ce şchioapătă voit) îmbrăcată ca vai de ea, cu bituşă pe umeri, haine ponosite, faţa cernită cu funingine şi trăgând mereu din pipă. Din nou se încinge un dialog vesel între cei doi grăitori, comentându-se „frumuseţea” crăiesei. Numai a treia oară este adusă mireasa. Grăitorul miresei întreabă: „Asta-i?”, grăitorul mirelui întreabă pe nănaş: „asta-i?”, nănaşul îl întreabă pe mire care încuviintează. Toţi cei din casă cântă „întru mulţi ani trăiască” în timp ce mireasa, cu un ol de răchie în mână şi cu un colac mare şi frumos în cealaltă, se îndreaptă spre locul ce-i este rezervat lângă mire. Colacul este rupt în bucăţi şi împărţit cu mirele, naşii şi cei apropiaţi. Cu ţolul de răchie închină cu mirele şi apoi cu ceilalţi nuntaşi. O bucată de colac rămâne în faţa mirelui pe o feleagă frumos ornamentată cu alesături, de mireasă făcută.

       Nuntaşii încep să bea, să cânte. Spre miezul nopţii grăitorii fac semn muzicanţilor să înceapă „jocul miresei”. Prima oară joacă mirii, câteva învârtite. Apoi mirele se aşează la locul lui în timp ce mireasa continuă, pe rând a juca cu naşul şi ceilalţi nuntaşi. Unul din chemători loveşte cu ţovul în grindă de atâtea ori câte sute plăteşte jucătorul pentru jucatul miresei. Când se încheie jocul miresei naşii, socrii mici, cei mari şi chemătorii se retrag într-o cameră separată spre a număra banii primiţi, ca zestre de mireasă. Se reîntorc şi comunică celor prezenţi suma respectivă şi bunurile materiale primite ca daruri. Este un nou prilej de bucurie, cu noi urări de sănătate şi prosperitate la adresa mirilor. Grăitorii aduc apoi socăciţele (bucătăresele) şi le comandă să întindă din nou masa mare adică cele mai alese bucate pregătite pentru nuntă. Cu joc şi veselie, nunta se continuă încă puţin la casa miresei după care întreg alaiul se deplasează la casa mirelui. Înainte de plecare un flăcău pândeşte momentul potrivit şi (pe sub masă) „fură” un pantof al miresei. Nu-l va restitui până când naşul nu-l plăteşte, de obicei cu o sută de lei. În drum spre casa mirelui, întotdeauna toţi nuntaşii cântă hora miresei:

                                                                                    „Rujuliţă din grădină,
                                                                                    Hoi nam şi dai nam, mirelio
                                                                                    Ce-ai grăbit de-ai înflorit?
                                                                                    Hoi nam şi dai nam, mirelio
                                                                                    Or ţâi vreme ţ-o vinit?
                                                                                    Hoi nam şi dai nam, mirelio
                                                                                    Să-ţi laşi tată, să-ţi laşi mamă
                                                                                    Hoi nam şi dai nam, mirelio
                                                                                    Să-ţi laşi fraţi, să-ţi laşi surori
                                                                                    Hoi nam şi dai nam, mirelio
                                                                                    Să laşi grădina cu flori
                                                                                    Hoi nam şi dai nam, mirelio !”

       Cu cântec şi joc, dar mai ales cu „uituri”, nenumărate strigături de femei spre auzul tuturor se ajunge ca casa mirelui. De multe ori uiturile sunt nu numai la adresa frumuseţii mirilor ci conţin nenumărate versuri critice, ironice, de critică socială. Un lucru este sigur, nimeni nu se poate supăra pentru uitură, indiferent de conţinutul său. Cu ani în urmă alaiul ducea şi lada cu zestrea miresei, azi nu. La casa mirelui poarta este deschisă iar în mijlocul ocolului se află un ciubăr cu apă proaspătă. Mirii şi naşi se rotesc în jurul ciubărului de trei ori, după care mireasa trebuie să răstoarne dintr-o apăsare cu piciorul ciubărul respactiv pentru belşug şi noroc în căsnicie. Câţiva nuntaşi aruncă monede pe acoperişul casei. Copii sunt atenţi (ca de altfel şi mirii) la monedele care cad de pa acoperiş. Dacă prima monedă este prinsă de un băiat e semn că primul copil al mirilor va fi un băiat iar dacă nu, va fi o fată. Nuntaşii se aşează la masă şi din nou sunt ospătaţi cu mâncare şi băutură. Se cântă, se joacă, se spun glume, „până la ziuă albă” cum spun sătenii, adică în zorii zilei.

Obiceiuri de înmormântare. Când în zorii zilei se aud trăgând ambele clopote, întregul sat ştie că din obşte a murit cineva. Dacă se trage numai clopotul cel mic, înseamnă că a avut loc decesul unui copil. În gospodăria celui dispărut încep de îndată multe şi complicatele pregătiri ale înmormântării. Se face curăţenie generală în toată gospodăria. Unii se preocupă de „spălatul mortului”, alţii de pregătirea ritualului de înmormântare a mâncării pentru comăndare, a colacilor ce vor fi daţi pomană adulţilor (de unde şi denumirea lor de pomeni), a colacilor mai mici pentru copii şi a parastaselor (colaci mai mari, oferiţi preotului, cantorului şi sfătului (adică crâsnicului), se cumpără căni şi ulcele ce vor fi oferite de pomană, ca şi batistele şi cârpele negre. Groparii măsoară mortul cu un băţ spre a şti cât de mare să sape groapa. Mortul este aşezat în sicriu şi lăsat descoperit până când va fi dus la „morminţi”. Noaptea mortul este privegheat de rude, prieteni şi deseori de majoritatea sătenilor. Priveghiul este un prilej de rememorare a unor momente din viaţa celui dispărut şi locuitorii satului socotesc că aduc un omagiu memoriei acestuia participând la priveghi. Când moare un tânăr, priveghiul se desfăşoară sub semnul unei profunde dureri a întregii obşti. În cazul morţii unui bătrân priveghiul rămâne prilej de evocare a celui dispărut, dar şi de consolare în faţa unui eveniment firesc de trecere în nefiinţă.

       În aceste cazuri au loc în camera vecină cu cea în care este depus cel decedat, variate jocuri de priveghi (cunoscute şi în alte sate din sadul Bihorului). Jocurile de priveghi au o vechime foarte mare, ele au apărut cu mult înaintea creştinismului. La daco-geţi ritualul de înmormântare îmbracă două aspecte distincte: „o parte în care mortul era jelit şi o alta în care se organizau jocuri şi cântece prin care, după antici, se exprima bucuria că unul din membrii comunităţii s-a eliberat prin moarte de greutăţile vieţii curente”. Moara era un vechi joc de priveghi. Un om era culcat pe o laviţă după ce fusese învelit într-un cearceaf alb. La capul şi picioarele lui stăteau morarii, fiecare cu câte o pălărie veche pe cap. În calota pălăriilor se afla cenuşă. Desigur cel legat în cearceaf voia să scape cu fuga, deoarece cei doi morari îi mişcau brusc picioarele într-o parte şi-n alta, îi puneau cenuşă în cap, îl răsuceau pe bancă, pe o parte şi alta, îl gâdilau, mutau banca brusc dintr-o parte în alta, spre hazul celor din jur. Îl ciupeau pe motiv că vroiau să „repare ceva la moară”. În cele din urmă moara era răsturnată şi jocul se încheia.

Bărbieritul era un alt joc de priveghe. Un flăcău era prins cu forţa de alţii şi întins cu faţa în sus pe o laviţă sau pe o masă. Era legat bine cu curelele pantalonilor, după ce fusese dezbrăcat de haine până la mijloc. Luau o perie de văruit, o udau şi-l „săpuneau” pe cel legat, cu cenuşă ori cu funingine. Cu o bucată de lemn simulau bărbieritul în timp ce alţi flăcăi dădeau tot felul de sugestii pentru un bărbierit de calitate. De-a şoarecii era jocul prin care un flăcău era legat la ochi cu un prosop, în mână ţinea o „voşoloagă”, reprezentată de un prosop răsucit. Un alt flăcău bătea deodată două lemne numite şoareci. Cel legat la ochi lovea cu „voşoloaga” în stânga şi-n dreapta dar nu cu toată forţa vrând să atingă „şoarecii”. Dacă-l nimerea atunci flăcăul cu lemnele era legat la ochi şi jocul continua. Alt joc de priveghi se numea „Gâcitoarea ”. O femeie era legată la ochi cu un ştergar. Mâinile îi erau împreunate ca ale mortului şi întinse înainte. Cineva din grup aşeza pe mâinile femeii respective o batistă albă. Femeia trebuia să ghicească cine a pus batista. Nu era dezlegată până nu ghicea. Era greu de ghicit pentru că la priveghi asistau mulţi oameni. Când ghicea numele persoanei care a pus batista, acea persoană trecea în locul ghicitoarei.

       Alt joc era cel numit De-a Crăiţele. Acestea erau două lemne cioplite în patru dungi. Pe una din feţe o crăiţă avea crestate trei linii, iar pe cealaltă patru linii. O persoană arunca crăiţele în sus. Ele cădeau pe masă. Dacă feţele cu crestături cădeau în sus erau numărate liniile iar persoana care le aruncase în sus primea la palmă atâtea lovituri cu „voşoloaga” câte linii se totalizau. Dacă ambele părţi cădeau în sus, cu feţele care nu aveau linii crestate, crăiţele erau preluate de persoana care aplicase loviturile cu „voşoloaga” la palmă. Jocul se continua uneori chiar ore în şir până le venea rândul odată, la „voşoloagă”, la toţi din grup. Alt joc era Măturatul, care se desfăşura astfel: doi oameni erau legaţi cu o curea, spate la spate. O a treia persoană se aşeza călare pe curea, între cei doi. Persoana călare ţinea în mână un „târş” cu care mătura în dreapta şi-n stânga. Era un joc vesel deoarece una din persoanele legate voia s-o apuce într-o direcţie, cealaltă persoană în altă direcţie. Cel călare trebuia să se răsucească şi el în toate părţile spre a putea atinge pe cineva cu „târşul”. Se mai adăuga faptul că pentru persoanele legate nu era prea plăcut mai ales dacă persoana ce stătea călare pe curea avea o greutate mai mare. Scopul jocului era să stârnească râsul celor de faţă.

       „Voşoloaga şi lemnuţele” era un alt joc de priveghi. În jurul unei mese stăteau mai multe persoane, de obicei bărbaţi. Unul din ei era legat la ochi cu un ştergar. Din grup cineva bătea într-o parte a mesei cele două lemnuţe. Cel legat la ochi trebuia să-l atingă peste mâini foarte rapid cu voşoloaga pe cel care bătuse în masă. Lemnuţele circulau de la unul la altul, lovindu-se cu ele în diferite părţi ale mesei astfel că omul legat la ochi trebuia să se mişte foarte repede şi mai ales să intuiască locul unde se afla persoana care lovise cu lemnuţele. În momentul când cineva era atins cu voşoloaga, el lua locul celui legat la ochi. Înmormântarea avea loc a doua sau a treia zi de la deces. În legătură cu ducerea mortului la groapă aveau loc o serie întreagă de practici magico-religioase, menite a preîntâpina transformarea mortului în strigoi. Azi toate aceste practici au dispărut. Le amintim totuşi deoarece ele erau identice în desfăşurare şi conţinut cu ale multor zone etnografice din ţara noastră, după cum tot astfel se desfăşurau şi la alte popoare din această parte a continentului. Când cei patru boi cu colaci în coarne urneau din gospodărie carul pe care era aşezat gropişeul cu mortul, un membru al familiei trăgea de trei ori de roata carului „ca să nu vină mortul acasă”.

       În urma carului, babele presărau tărâţe. Se credea că în felul acesta mortul ce va voi să vină acasă strigoi va trebui să numere tărâţele. Numărându-le risca să-l prindă zorii zilei fiind descoperit şi astfel nu mai putea ajunge acasă. Ajunşi la morminţi, gropişeul (sicriul) se lăsa pe fundul gropii cu ajutorul unor funii groase. Femeile bătrâne avuseseră grijă să aducă de acasă o oală de lut, un ştergar şi o găină neagră. Toate acestea erau date gropaşilor de „pomană pentru groapă”. Peste gropişeu se clădea un pod de bârne. Cei de faţă aruncau în groapă bulgări, firicele de iarbă şi bani (ca să aibă mortul cu ce plăti vămile raiului). Gropaşilor li se dădea ultimele indicaţii cu privire la acoperirea gropii şi aranjarea mormântului după care toţi se reîntorceau la gospodăria celor rămaşi în viaţă spre a participa la comândare adică spre a fi serviţi cu pomene, mâncare (ce consta din fiertură de fasole şi varză fără carne) şi băutură. Este un ultim prilej colectiv de a rememora câteva momente din viaţa celui dispărut. La romani termenul de „commendare” semnifica ideea încredinţării sufletului mortului amintirii oamenilor. Aşadar la Mocirla înţelesul termenului a rămas până azi întocmai ca pe vremea strămoşilor noştri.

Lasă un răspuns

Your email address will not be published. Required fields are marked *

clear formPost comment