În serile lungi de iarnă tinerii se adunau în şezători (numai în zilele de luni, miercuri şi joi) la casele cu fete de măritat. Fetele veneau de obicei mai repede şi începeau să toarcă fuioarele de cânepă. După câtăva vreme începeau să vină feciorii până când încăperea se umplea. Când intra câte un fecior în casă „numai ce auzeai” pe câte o fată horind:
                                                                                    „Fusu mneu pripelnicu
                                                                                    Iac-o venit vrenicu
                                                                                    Că d-asară-n loc n-am stat
                                                                                    Nici gură n-am sărutat.”
       Fetele torceau, în timp ce feciorii spuneau glume, ghicitori, jucau moara, „furau fusele” de la fetele dragi. Într-un cuvânt se jucau. Una din cele mai comune jocuri de şezătoare era fântâna. Într-un colţ al camerei era aşezat un scaun. Vornicul se şezătoare (de obicei cel mai vârstnic fecior din şezătoare) numea un fecior care să stea pe scaun şi să strige: „mă înec în fântână”. Vornicul întreba fetele, care din ele doreşte „să-l scoată afară”. De obicei vornicul numea ca „salvator” pe o altă fată decât cea dragă feciorului şi de aici întregul haz care însoţea jocul. Se aşeza apoi fata pe scaun şi se proceda identic. Fata zicea:
                     – Hai Oane şi mă scoate din Fântână!
                     – Dar, ce-mi plăteşti?
                     – O sută şi mă sărută!
                     – Nu cred c-o fi destul!
                     – O mie şi-mi dă gura toată mie!

       Feciorul lua fata şi o ducea în tindă ca să o sărute. Urmau la rând ceilalţi participanţi la şezătoare fără a fi omis nimeni. Când un copil sau chiar un matur era deochiat trebuia să i se „stingă cărbuni” ceea ce presupunea un întreg ritual. O babă lua cărbunii de lemn cu cuţitul şi-i punea într-o cană cu apă rece (adică „stânjea” cărbunele jeratic în cana respectivă), făcea semnul crucii de trei ori la gura vasului şi rostea:

                                                                                    „Doamne, Mărie Maică Sfântă,
                                                                                    Cu ajutorul tău
                                                                                    Şi cu descântecul meu
                                                                                    Fă să-i treacă lui Petre de deochi.
                                                                                    De-o fi deocheat de un bărbat
                                                                                    Să-i iasă prin cap,
                                                                                    De-o fi de o muiere
                                                                                    Să-i iasă prin piele,
                                                                                    De-o fi de un bătrân
                                                                                    Să-i iasă prin sân,
                                                                                    De-o fi de o bătrână
                                                                                    Să-i iasă printr-o mână,
                                                                                    De-o fi de un fecior
                                                                                    Să-i iasă printr-un picior,
                                                                                    De-o fi de-o fată
                                                                                    Să-i iasă printr-o spată!”
       Descântecul se repeta de trei ori, cu voce încetată, abia perceptibilă, în timp ce baba strângea în apă cei şapte cărbuni. Apa trebuia să fie „neîncepută”, cana se umplea prin scufundarea ei de trei ori într-o găleată. Dacă tăciunii se scufundau pe fundul vasului era semn sigur că persoana respectivă a fost deocheată. După încheierea descântecului, persoanei deocheate i se da să bea de trei ori din cană, era spălată pe faţă şi pe mâini, iar restul de apă se arunca de babă pe ţâţâna uşii „pentru ca boala să iasă din casă” şi pe mâţa de sub sobă „ca boala să fugă din casă aşa de repede precum fuge mâţa de apă”. Nimeni nu-ţi spunea vreodată textul cântecului. Cei care îl ştiau l-au auzit în timpul ritualului de descântat. O fată frumos îmbrăcată, care ieşea în sat, în zi de sărbătoare, era ţinta privirilor şi comentariilor întregii obşti şi pentru ca să nu fie deocheată mama îi făcea, admirând-o, un descântec de prevenit deochiul. Cu degetul arătător al mâinii drepte îşi atingea călcâiul apoi îi făcea uşor o cruce pe frunte, zicând încet:
                                                                                    „Când-oi face prin călchii
                                                                                    Un fecior
                                                                                    Făr-un picior
                                                                                    Şi-o fată
                                                                                    Fără spată
                                                                                    Atunci să te deochi
                                                                                    Atunci şi nici atunci!”
       Dacă cel descântat era băieţandru i se putea zice, în acelaşi mod, un descântec mai prescurtat şi mai şugubăţ:
                                                                                    „Coadă de şarpe
                                                                                    La tine între ochi
                                                                                    Să nu te deochi!”
       Vara, în perioade de secetă erau implorate ploile apelându-se la dodoloaie. Dodoloaia era o persoană mascată cu frunze care îi protejau corpul gol până la brâu şi o făceau pe cât posibil de nerecunoscut (de obicei copil). Dodoloaia umbla prin sat în miezul zilelor de secetă. Femeile o udau cu apă în timp ce dodoloaia cânta:
                                                                                    „Dodoloaie, loaie,
                                                                                    Adă, Doamne ploaie,
                                                                                    Ploiţă curată
                                                                                    De la Domnu- dată
                                                                                    Fără nici o piatră,
                                                                                    Când îţi da cu sapa
                                                                                    Să curgă ca apa
                                                                                    Când îţi da cu plugu
                                                                                    Să curgă de-a lungu’
                                                                                    Ţâpă apă cu olcuţa
                                                                                    Ca să crească păsuliţa.”
       Î jurul dodoloaiei se adunau cârd de copii care asistau la jocul, într-un picior, al dodoloaiei, udată cu apă rece. În schimbul cântecului dodoloaiei primea colaci, slănină, ouă, câte un bănuţ. Când într-o gospodărie făta vaca, avea loc un eveniment remarcabil deoarece acesta aducea după sine îmbunătăţirea substanţială a alimentaţiei întregii familii (laptele nu era de regulă produs comercial, consumându-se integral în gospodăria producătoare). Cu acest prilej se practicau obiceiuri, astăzi părăsite. În prima sau a doua zi de la fătare erau chemaţi la casa respectivă mai mulţi copii de pe la casele vecine, ca să mănânce cureastă (colostru) jos pe vatra casei. În mijloc se aşeza o strachină mare, umplută cu cureastă fiartă, din care copii, fiecare cu câte o lingură de lemn, mâncau pe săturate. La sfârşit gazda îi uda pe cap cu apă în timp ce copii trebuiau să rostească: „Doamne dă lapte mult la vacă şi trăieşti viţelul!” După aceea fiecare pleca la casa lui.

       Pentru ca vaca să-şi păstreze laptele trebuia apărată şi descântată împotriva strâjilor, care puteau să-i împuţineze sau să-i ia smântâna, odată pentru totdeauna, ori venind să sugă, în fiecare seară. Strâga era un personaj în care îşi dădeau întâlnire realul cu ficţiunea. Înzestrată cu puteri supraomeneşti strâga nu era un strigoi (adică fantoma unui om mort), ci putea fi în ultima instanţă un bărbat sau femeie (singuratici) mai puţin sociabili, necăsătoriţi, din sat sau din lipsa unui prototip dintr-un sat vecin nu prea îndepărtat. Strâga putea deveni invizibilă dar întotdeauna rămânea materială, astfel că putea fi atacată şi rănită dacă nu şi omorâtă. Ea umbla cu deosebire în noaptea premergătoare Sânjoljului. Din acest motiv la uşa grajdului se puneau, pentru a o opri crengi de măceş sau de rug şi era bine ca vacile să fie şi bine păzite. Dacă existenţa strâgii n-a putut fi niciodată dovedită de cel care povesteşte despre faptele ei necurate, în schimb „vărsătura de strâgă” îţi putea fi arătată destul de uşor în aspecte variate.

       Se spunea că atunci când sugea nestingherită, peste puterile ei, i se făcea rău şi vomita. Pe platformele de gunoi pot apărea peste noapte mase diforme de consistenţă mucilaginoasă şi culori variate, dar ele nu sunt decât plasmodii de mixomicete, aparţinând mai ales genurilor Sappinia şi Copromyxa. Descântecul împotriva strâgii se făcea la prima fătare iar ritualul destul de complicat s-a pierdut de multă vreme. Un băiat şi o fată de 4 – 6 ani goi, înconjurau de trei ori juninca proaspăt fătată. Înconjurul se făcea în sens invers unul faţă de altul pornind de la capul junincii. Băiatul purta într-o straiţă de pe spate, o pâine proaspătă neîncepută, iar fata curăţala (placenta) provenită de la fătare. Înconjurul era însoţit de descântecul: „Ajută, Maică Sfântă, atuncea dă să se apropie strâga de vaca asta când s-or mai întâlni curăţala asta cu viţelul, pita cu grâul din care a fost făcută şi pruncul cu fata asta deodată după vaca asta aşe ca amu”. După aceea copii se sărutau peste vacă şi pe sub vacă. Curăţala se îngropa la uşa grajdului dinspre grădină „ca să nu poată strâga trece”.

Lasă un răspuns

Your email address will not be published. Required fields are marked *

clear formPost comment