Din bătrâni s-a transmis credinţa ca soarele se mişcă pe bolta cerească. Atunci când străluceşte cu mare intensitate de la răsărire, prevesteşte ploaie, la fel atunci când scapătă pe baltă, adică când apune în nori înroşindu-i cu razele sale. Nopţile senine cu lună plină sunt apreciate mai ales toamna, când se taie cocenii de porumb pe rouă, pentru a nu li se pierde frunzele prea uscate şi când lumina lunii este indispensabilă. Se povestea copiilor că pe lună trăieşte un fierar plecat de aici de pe pământ. Când avea loc eclipsă de lună însemna că aceasta era mâncată de zvârcolaci fenomen interpretat ca semn rău, mai ales pentru soarta recoltelor. Apariţia de lună nouă, seara după lăsarea întunericului, era primită cu bucurie de liota de copii întârziată, vara la joacă, aceştia începeau s-o invoce în cor:
                                                                                    Lună nouă, lună nouă,
                                                                                    Taie pita-n două
                                                                                    Şi ne dă şi nouă
                                                                                    Că şi noi ţi-om da
                                                                                    Când’om secera!
       Luna nouă putea da semne despre vreme: dacă se putea „agăţa straiţa” în cornul ei, nu ploua, iar dacă nu se putea agăţa straiţa urma o perioadă ploioasă, cel puţin în pătrarul respectiv. Şi coroana (holoul) din jurul lunii era prevestitoare de ploaie. Din puzderia de stele a nopţilor de vară şi de toamnă cele mai bine erau cunoscute şi nominalizate: luceafărul de vară, luceafărul de dimineaţă sau de ziuă, carul mic şi carul mare, cloşca cu pui şi fuşteii (Casiopeia). Calea lactee se numea la Mocirla şi drumul ţiganului şi avea o legătură hazlie proprie satului. Un ţigan căra paie de la arie pentru naşul lui, un gospodar cu stare; cum nu le-a ştiut încărca bine le-a pierdut pe toate pe drum, lăsând o dâră pe care o vezi şi astăzi pe cer. Chiar şi copil fiind dacă nu credeai ţi se putea arăta, tot pe cer, unul din cele două care goale – carul mic şi carul mare. Furtunile destul de rare la Mocirla era prevestite de curenţi ascendenţi în vârtejuri, numite vântoase. Vântoasele sunt un fel de fiice ale furtunii şi se credea că ele puteau fi înlăturate prin invocaţia:
                                                                                    Vântoasă, vântoasă,
                                                                                    Me-ţi la casa voastră.
       Când nori grei se abăteau deasupra satului se trageau clopotele pentru a-i împrăştia. Furtuna propriu-zisă, generatoare de pagube se credea că era adusă de către un personaj fantastic numit şercan. În imaginaţia mocirlanilor şercanul era un fel de balaur cu formă vagă de şarpe înaripat, ce zboară în zilele de vară deasupra ţinutului, căşărit de un om despre care mitul nu face prea multe precizări decât că are un suflet bun. Şercanul aduce furtuna, iar când bate din coadă aruncă învelitorile caselor, răvăşeşte ariile de grâu, frânge copacii. Din fericire şercanul are ochii legaţi şi este condus de omul cu suflet bun ce-i arată pădurea în locul satului, care astfel nu cade întotdeauna pradă furiei acestuia. Şercanul şi-ar avea originea într-un şarpe, care reuşea să se ascundă mai mult de zece ani de ochiul omenesc.

       Plantele spontane erau privite cu interes, de unele dintre ele (corn, rug, salcie, sânziene) fiind obiceiuri calendaristice prezentate mai departe. Printre plantele mult îndrăgite de mocirlani se numără angriceii şi brânduşeii harnici vestitori ai primăverii. Copiii culegeau din pădure buchete pentru mame şi bunici, care se bucurau, atribuindu-le deseori puteri miraculoase. Mângâindu-şi cu ele ochii obosoţi ziceau:
                                                                                    Angriceii-mbătrânească
                                                                                    Ochii mei întinerească.
       Acelaşi efect binefăcător se credea că îl are şi apa strânsă în găvanul format din concreşterea frunzelor ce îmbrăţişează tulpina de fântâna cucului. Înflorirea porumbarului şi înfrunzirea cerului indicau pentru mocirlani perioada optimă de semănare a porumbului. Animalele sunt mai frecvent învăluite de mister şi de existenţa lor se leagă un număr mare de legende şi obiceiuri. Neamul broaştelor este bine cunoscut şi tratat diferenţiat. Broaştele de lac erau privite cu simpatie: corul lor amplu, cu sonorităţi tărăgănate, umplând văzduhul serilor de primăvară era aducător de ploaie. Ele puteau fi însă „legate” de ţiganii care făceau „văiuguri” sau cărămizi şi care erau direct interesaţi să fie lungi perioade de secetă. Se povestea: odată de mult, ţiganii au legat în locul numit Cirei, corul broaştelor din balta în care făceau văiuguri. La plecarea acasă au uitat corul legat, dar şi-au amintit de asta pe drum. L-au trimis pe unul înapoi ca să dezlege corul broaştelor. Ţiganul, grăbit să se întoarcă la ai lui, a strigat doar: „Cântă o broască” şi de atunci până astăzi în balta aceea nu mai cântă întregul cor al broaştelor ci numai câte una, iar balta se cheamă: „La cântă o broască”. Carnea broaştelor nu se mănâncă deşi se ştie că este comestibilă.

       Brotăceii sunt unele din cele mai simpatizate vieţuitoare, veritabile vestitoare de ploaie în serile de vară. Broaştele râioase sunt dezagreate. Se ştie că dacă le stringi cu mâna, îţi produc o mâncărime neplăcută ca de râie. Nu este bine însă să le omori. O credinţă veche apără aceste consumatoare de insecte la fel ca şi pe suratele lor din alte specii. Se zice: „Să nu omori niciodată o broască deoarece îţi stârpeşte vaca”. Şerpii ocupau şi la Mocirla, ca şi în alte părţi ale ţării, un loc aparte: „ei se hrănesc cu broaşte şi păsări, dar sunt gata să atace orice animal, chiar şi omul”. De aceea a omorât un şarpe, în concepţia de aici, înseamnă a face o faptă bună. Şarpele „nu moare decât dacă i se zdrobeşte capul, şi chiar şi atunci vârful cozii i se mişcă până la asfinţitul soarelui”. Se crede că şerpii sug laptele vacilor. Nu rareori se povesteşte că ei s-au furişat în abdomenul unor imprudenţi ce au adormit la câmp du gura căscată. În acest caz exista şi o „tehnică” de ademenire şi scoatere a lor afară, prin legarea omului cu picioarele în sus deasupra unui vas cu lapte aburind. Cum este foarte uşor să te îmbolnăveşti dormind fără grijă pe pământul umed şi rece, este evident că povestea avea rolul de a preveni astfel de situaţii.

       Se mai spune că şerpii se adună în grupuri, şi uneori plugul dezgroapă astfel de grupuri în ogoarele din marginea pădurilor. În astfel de grupuri se credea că există şi o mărgea a şerpilor cu puteri supranaturale, printre altele capabilă a vindeca şi a deschide orice zăvoare. Credinţa avea la bază faptul real că şerpii iernează în grupuri, dar frica celui ce găsea un astfel de grup avea darul să exagereze numărul şerpilor găsiţi. Ziceau bătrânii „că şerpii care nu erau văzuţi timp de zece ani de către om se pot transforma în zvârcolaci, iar unii din aceştia pot ajunge şercani”. Lupii sunt singurele animale sălbatice din zonă capabile să-l ameninţe direct pe om. În timpul verii nu sunt periculoşi decât indivizii turbaţi care rătăcesc în locuri umblate de oameni. Iarna însă, lupii se adună în haite şi atunci întâlnirea cu ei este periculoasă. Se credea că haita de lupi era condusă noaptea la vânătoare de către un „pricolici”. Pricoliciul este un personaj care se suprapune în mare măsură peste „strâgă”. Şi pricoliciul ca şi strâga provine tot dintr-o fiinţă omenească din Mocirla sau dintr-un sat vecin, dar numai de genul masculin, care dovedeşte de mic curaj ieşit din comul şi are o evidentă predilecţie spre hoinăreală în natură. Nu-l sperie nici pădurea, nici luncile, nici întunericul nopţii. Pe lupi, singurele animale din zonă, îi domină, transformându-se într-unul de-ai lor, după ce se dă de trei ori peste cap. Omul pricolici devine şeful haitei pe care o conduce în căutare de hrană.

        El putea fi rănit în acţiunile de căutare a hranei pe lângă casele oamenilor şi putea rămâne în stare de lup numai până la primul cântat de ziuă al cocoşilor. În mod firesc, legenda pricoliciului te face să te gândeşti la zona difuză care separă realul de ficţiune în concepţia moşilor şi strămoşilor noştri, la modul în care cele două tărâmuri se întrepătrund la multele legende despre lupi, moştenite din vremuri imemoriale de la daco-geţii acestor pământuri. Vulpea reprezintă simbolul şireteniei, atât în ceea ce priveşte vânătoarea cât şi organizarea bârlogului cu două ieşiri. Cârtiţa sau muşuroiul este un animal pentru care se manifestă o profundă compasiune. În credinţele celor de la Mocirla, ea ar fi fost copilul unui popă hrăpăreţ ce voia să fure vecinului său, mai sărac, o brazdă de ogor. Între timp el îşi îngropase copilul sub brazda cu pricina pentru a rosti de acolo un neadevăr. Când a venit momentrul să fie întrebat pământul, copilul era deja transformat în cârtiţă, osândit să nu mai vadă lumina zilei. Popa a primit pedeapsa supremă pentru fapta sa. Liliacul planează seara în viraje scurte până aproape de capetele trecătorilor întârziaţi pe uliţe, speriindu-i. De aici temerea că liliacul se poate prinde în părul fetelor, fără a se mai putea desprinde. În timpul verii, copiii erau adunaţi prin case, odată cu lăsarea întunericului, speriindu-i pe băieţi că le va trece liliacul deasupra capului şi se vor transforma în fete, iar pe fete cu ameninţarea că se vor trasforma în băieţi.

       Ţuicul trăieşte prin poduri şi când cântă prin preajma vreunei case în care cineva era bolnav se credea că îi prevesteşte moartea. Ducând o viaţă nocturnă pasărea era atrasă de obicei de lumina târzie ce rămânea să vegheze la căpătâiul celor bolnavi. Gaia, are cizme galbene şi nu bea apă decât atunci când plouă, şi nici atunci decât apa pe care şi-o strânge între aripi, deoarece odată pe vremea de secetă, când păsările toate şi-au săpat o fântână ca să nu moară de sete, gaia a refuzat să participe ca să nu-şi murdărească cizmele. Necruţătoare, obştea păsărilor nu a iertat-o şi de atunci gaia zboară pe timp de secetă, implorând, prin strigătul ei ploaia. Ciocârlanul, o pasăre ce rămâne la noi şi iarna, se plimbă pe zăpadă, căutând grăunţe în curte şi adesea chiar în bălegarul vitelor. Odată se spune că pentru a se încălzi şi-a preparat rachiu din boabe de porumb, într-o urmă de bou. N-a reuşit să se încălzească, ci doar să se îmbete ca apoi să servească drept, termen de comparaţie pentru oamenii ce beau puţin, ocazional şi se îmbată repede. De fauna sălbatică se leagă nu numai legende care, de cele mai multe ori, au un pregnant caracter moralizator, ci şi prezenţa zilnică sub formă de referiri şi comparaţii curente la adresa comportării sociale. Piţiguşul este o pasăre sedentară, mult îndrăgită care în timpul iernii stă prin jurul caselor. După cântatul său se prevedea vreme bună sau geroasă. Cântecul lui era astfel un argument pentru învoirea copiilor sau dimpotrivă, oprirea lor de la joaca de afară:
                                                                                    „Ţiţi-n vară, ţiţi-n vară,
                                                                                    Să iasă pruncii p-afară,
                                                                                    Ţiţi-n boc, ţiţi-n boc,
                                                                                    Să stea pruncii lângă foc.”
       Când cânta pe aproape, pasărea numită „ţarcă” se credea că va aduce veşti despre întâmplările şi viaţa unei fiinţe apropiate sau că va prevesti unele evenimente ce-l vor afecta direct pe ascultător. Spre a afla dacă sunt veşti plăcute sau nu, era bine să-i strigi:
                                                                                    „ Ţarcă, ţarcă,
                                                                                    De-i cânta de bine,
                                                                                    Fie pe cap la mine,
                                                                                    De-i cânta de rău,
                                                                                    Fie pe capul tău.”
        Dacă şarca mai cântă însemna că veştile erau de bun augur, iar dacă nu mai cântă, veştile erau rele. Cucul „te spurcă” dacă te prinde dormind dimineaţa, când începe să cânte. Când îl auzi pentru prima oară primăvara, trebuie să fi mâncat deja. Şi la Mocirla, ca şi în alte părţi, cucul îşi poate spune câţi ani vei putea trăi sau câţi ani vor trece până te vei căsători. Este un fel de joacă cu îndrăgita pasăre care vesteşte venirea irevocabilă a primăverii, o joacă în care nu crede nimeni cu toate că de fiecare dată, bătrânii şi tinerii îl întreabă:
                                                                                    „Cucule, cucule,
                                                                                    Câţi ani mi-i da
                                                                                    Până mi-i lua?”
       sau
                                                                                    „ Cucule, cucule,
                                                                                    Câţi ani mi-i da
                                                                                    Până m-oi mărita?”
        În mod asemănător era interogată despre măritiş, buburuza numită aici Măriuţa Gretii. Simpatica insectă se ţinea în podul palmei şi se aştepta să zboare, cântându-i:
                                                                                    „Măriuţa Gretii,
                                                                                    Măriuţa Gretii,
                                                                                    Încotro-i zbura
                                                                                    Într-acolo m-oi mărita.”
       Pentru melcii adunaţi de prin grădini sau din pădure se cânta obişnuitul refren, probabil împrumutat de prin alte părţi (judecând după invocarea leuşteanului neutilizat la Mocirla). Grangurul este situat undeva în partea superioară a ierarhiei păsărilor aşa că un om ajuns este şi la Mocirla „oarecare grangur”. Mierla cântă frumos iar sturzul tot atât de frumos astfel că oamenii pot „cânta ca mierla” şi „fluiera ca sturzul”.

Lasă un răspuns

Your email address will not be published. Required fields are marked *

clear formPost comment