Ocupaţia de baza a mocirlanilor a fost agricultura, adica plugaria cum îi zic oamenii de aici. Principalele culturi au fost cele de grâu şi porumb, celelalte ocupând doar suprafeţele necesare satisfacerii nevoilor proprii ale fiecarei gospodarii. Grâul pentru semănat era cu grijă ales de tăciune şi neghină şi tratat cu piatră vânătă, în preziua semănatului. Semănatul se făcea cu mâna, boabele fiind purtate într-un sac ce atârna pe umărul semănătorului care le împrăştia cu mişcări ritmice ale mâinii. Porumbul pentru semănat se alegea de la mijlocul ştiuleţilor mari. Semănatul se făcea pe brazdă, în urma plugului de către unul din membrii familiei. Perioada de semănat a fost stabilită prin observaţii îndelungate ale localnicilor după cum urmează: grâul se semăna în a doua jumătate a lunii octombrie şi prima jumătate a lunii noiembrie, ovăzul în martie, porumbul în a doua jumătate a lunii aprilie, cartofii în luna aprilie în funcţie de vreme, fasolea se semăna în cultură ascunsă împreună cu porumbul sau după răsărirea acestuia. Întreţinerea culturilor de grâu constă din plivitul cu oticul în luna aprilie, îndeosebi a pălămidei. Întreţinerea culturilor de porumb se realiza prin două praşile, cea de a doua făcându-se concomitent cu muşuroitul.

       Principalele unelte folosite la semănatul şi întreţinerea culturilor erau: plugul cu grindei de lemn (mai târziu de fier) şi corman fix, teleguţa, grapa cu cuie de lemn şi de fier, coliba un fel de dispozitiv din lemn pentru transportul plugului la câmp şi plugul de şiruit un tip de rariţă pentru culturile de porumb. Recolta era operaţiunea la care participa întreaga familie. Grâul se recolta, cel puţin de la sfârşitul secolului trecut, cu coasa prevăzută cu vargă, adică o nuia arcuită ce avea rostul să întoarcă brazda de spice. Secera era folosită pentru strânsul spicelor în snopi. Pentru legatul snopilor se utilizau legători făcute dimineaţa pe rouă din spicele smulse. Seara, snopii se adunau în cruci din câte 18 snopi sau călchie din câte 14 snopi. Crucea avea doi popi, adică doi snopi cu funcţii speciale unul ce se aşeza la mijloc pe vatră, pe care se sprijineau spicele primului rând de snopi şi altul ce se aşeza deasupra, cu spicele spre răsărit şi avea rolul de a feri inima crucii de pătrunderea apei de ploaie. După încheierea secerişului avea loc transportul snopilor – cărătura la aria de treierat numită şi astăzi arie de călcat. Transportul se făcea cu carul prevăzut cu rudele aplicate deasupra loitrelor ceea ce permitea încărcarea a 6 – 7 cruci de grâu.

       Până în secolul al XIX-lea călcatul grâului se făcea cu animale (boi sau cai) plimbate pe aria amenajată prin înlăturarea pajiştii de pe un loc neted. Snopii erau dezlegaţi din legători, aşezaţi unul lângă altul, în cerc cu un diametru de circa 20 metri, cu spicele orientate spre centru ariei. Un om plimba animalele de mai multe ori peste spice până când se constata că boabele au ieşit din spic. Apoi, cu furcile de lemn, aruncau paiele, jos pe vatră rămânând doar pleava şi boabele. Cu o lopată de lemn boabele erau aruncate în bătaia vântului şi astfel pleava era aruncată la o oarecare distanţă de grămada de grăunţe. Urma, după aceea ciuruitul adică alesul boabelor cu ciurul (operaţie pe care o executau de obicei femeile) până când grâul rămânea fără nici un fel de impurităţi. Se avea grijă să nu rămână între boabele de grâu seminţe de ceapa ciorii care diminuau foarte mult calitatea pâinii şi dădea multă bătaie de cap morarilor. Batozele acţionate de cazane cu aburi, ce foloseau drept combustibil paie ( mai rar lemne), au pătruns la Mocirla în primii ani ai secolului nostru şi au fost utilizate până în vara anului 1975 când locul lor a fost luat de primele combine. Speciile de plante de cultură care ocupă cele mai întinse suprafeţe sunt grâul şi porumbul cu producţii ce au depăşit nevoile alimentare ale satului, furnizând principalul produs de schimb al economiei locale. Grâul s-a perpetuat în agricultura tradiţională sub forma unei populaţii aristate cu greutate hectolitrică ridicată, în condiţiile selecţionării pe acest criteriu a materialului semincer de către fiecare cultivator.

       Cu puţine excepţii, materialul semincer provenea întotdeauna din recolta proprie chiar dacă, uneori cel pentru consum mai putea fi completat prin împrumut. Cultura grâului se practica în asolament riguros cu porumbul şi mai rar cu trifoiul, obţinându-se în deceniile de dinaintea cooperativizării producţii de circa 1 800 kg/ha, în funcţie de condiţiile pedoclimatice şi de fertilizare. Culturile de porumb au fost reprezentate ani de-a rândul prin populaţii locale aparţinând la convarietăţile: „indurata” – porumb bumbuleu, deosebit de apreciat pentru fiert şi pentru mămăligă; „dentiformis” – dinte de cal, productiv, adecvat pentru hrana animalelor; „everta” – porumb de cocoşi (adică pentru floricele), cultivat pe câte un rând, intercalat în cultura celorlalte convarietăţi. Producţiile medii obţinute în agricultura individuală din anii premergători cooperativizării erau foarte diferite de la un an la altul. Astăzi agricultura modernă cooperatistă cultivă soiurile zonate de grâu şi hibrizi de porumb cu potenţial biologic şi producţii mult îmbunătăţite mereu înlocuite, odată cu apariţia de noi soiuri sau hibrizi. Dintre celelalte cereale, s-a cultivat pe suprafeţe reduse ovăzul pentru sămânţă, pe terenuri mai puţin fertile şi îmburuienate.

       Apare interesantă observaţia că cultura de ovăz „piere multă pălămidă”. Sporadic au mai fost cultivate şi orzoaica şi orzul. Cartoful se cultivă pe suprafeţe ce nu depăşesc în general necesităţile alimentare ale fiecărei familii, pe terenuri fertile cu destinaţie permanentă (numite „crompişti”). Cultura se practică în asolament cu cânepa ce ocupa cealaltă jumătate a parcelei destinate acestor culturi. Asolamentul şi prezenţa imediată a cânepii, au asigurat, chiar şi înainte de chimizare, o stare fito-sanitară corespunzătoare culturilor de cartofi. Gândacul din Colorado a fost semnalat la Mocirla în anul 1960, devenind apoi treptat un duşman de temut pentru culturile actuale. Renunţarea în bună parte la cultura de cânepă şi implicit la asolament au generat şi alte probleme fitosanitare greu de rezolvat. Mai puţin conservatoare decât cultura cerealelor, cultura cartofului a adoptat permanent soiuri dintre cele mai valoroase în vestul ţării. Dintre legume, ponderea cea mai mare o are fasolea, varietăţile pentru boabe fiind cultivate intercalat cu porumbul iar cele pentru păstăi în grădini. Este demn de subliniat diversitatea extrem de mare a acestor varietăţi definite după port (păsulă ologuţă, de par), după sămânţă (păsulă bumbuleauă, lunguiaţă, albă, obadă, galbenă, neagră, pestriţă, cu rochie) şi după păstaie (galbenă, verde, lată). Varza ce ocupă un loc important în alimentaţia locală, mai ales pe timp de iarnă, se cultivă în grădini doar pentru nevoi imediate, cea destinată conservării la butoi fiind cumpărată la piaţa din Beliu.

       Celelalte plante cultivate în scopuri alimentare sunt: părădici (tomatele), ardeii, morcovii, pătrunjelul, păstrânacul, mărarul, cimbrul, hreanul, castraveţii, dovleacul alb (numit ludaie albă), pepenele şi lubeniţa (pelenele verde). Foarte interesantă este utilizarea seminţelor de dovleac pentru prepararea unei mâncări specifice pentru postul Crăciunului, mâncarea numită „găluşte cu zăbârcă”, dar care a dispărut din alimentaţia curentă acum 15 – 20 de ani (un fel de tăiţei din aluat, umplut cu făină din seminţe de devleac, preparată la piua de lemn; se consumă după fierberea în moare de varză acră). Uleiul utilizat în alimentaţie, în paralel cu untura de porc sau de gâscă s-a extras mult timp la oloişti mici, mai întâi din seminţe de dovleac, mai târziu şi de floarea-soarelui. Amândouă speciile erau cultivate în culturi de porumb, prima intercalat, a doua în banda de 1 – 2 rânduri marginale parcelei. Culturile de in au apărut la Mocirla doar în perioada de după cooperativizarea agriculturii. Până atunci ca plantă textilă se cultiva exclusiv cânepa. Între plantele furajere cultivate, primul loc îl ocupă trifoiul roşu, apreciat şi pentru efectul său fertilizat, urmat de ovăz, dovleac şi ghizdei. Mai sunt utilizate în furajere şi capitule de floarea soarelui, coceni (tulei) de porumb, pleavă, paie.

       În trecut suprafeţele cultivate cu pomi fructiferi au fost mai mari decât în prezent. Scăderea s-a petrecut în momentul înfiinţări unor plantaţii de vie hibridă, pomilor rămânindu-le doar unele suprafeţe din grădinile de pe lângă casă. Sortimentul restrâns a cuprins cu deosebire varietăţi de prun, păr, vişin (specii mai puţin sensibile la boli şi dăunători) într-o mare diversitate de varietăţi de culoare, precocitate, conţinut de zahăr şi arome. Prunul este cultivat în forme locale sau soiuri denumite: albuţe, negruţe, roşiuţe, pişorcuţe, bistriţe, ringlote, iar părul în forme numite: roşiuţe, galbene, cu grumaz, cu sânge (cu miezul roşu), ţigăneşti, pârcave (precoce). Merii şi nucii sunt rari, fructele necesare consumului de iarnă se procurau prin schimb cu cereale de la „mărarii” ce treceau cu căruţele lor încărcate cu astfel de pometuri spre câmpia Aradului. Dintre meri menţionăm soiurile de vară numite: sânzieneşti, dulcuţe, acruţe. Piersicul se cultivă de 20 – 30 de ani mai ales prin vii. Din prune, localnicii prepară „răchia fiartă a doua oară” cu conţinut mare de alcool şi aromă plăcută, mult apreciată de consumatori. Din prunele bistriţe şi adesea din cele pişorcuţe, cu concentraţie mare de zahăr, femeile fierb miere de prune (magiun) pe care îl păstrează în oale de pământ.

       Fiertul se face în cazane mari de aramă pe parcursul a 6 – 7 ore. Pentru necesităţile fiecărei familii se prepară şi poame prin uscarea perelor şi prunelor pe vatră în cuptorul de pâine. Poamele sunt destinate unui compot ce se consumă în zile de post sau consumului direct. Viţa-de-vie se cultivă de multă vreme, dar izolat, doar pe lângă casă. În jurul anilor 1949 – 1953 fiecare familie a început să planteze pe moşia satului, în locurile mai însorite circa 200 – 1 000 butuci de viţă-de-vie din hibrizi direct producători. Aceste plantaţii erau în mod curent, însoţite de câţiva pruni, caişi sau vişini. Plantele ornamentale completează suita celor cultivate împodobind grădinile iar altădată, în zilele de sărbătoare pălăriile feciorilor sau batistele, frumos cusute ale fetelor. Printre cele mai apreciate pentru culoarea şi parfum se numără: rugul (trandafirul), gheorghinul, tătăişul, bujorul, pana galbenă, filimina, cărujelele, pana iernatică, soponişca, spicul, busuiocul, cănăpărul, lemnul Domnului, creaţa popii (sau camforul); dumbravnicul este adus ocazional de la pădure în aceleaşi scopuri ca şi florile de mai sus. În ghivece se cultivă muşcate, cerceluşi şi leandru. O altă ocupaţie tradiţională de bază a locuitorilor a fost creşterea animalelor în gospodărie mai ales a bovinelor care asigura nu numai o bună parte din hrana zilnică a locuitorilor satului ci şi forţa de tracţiune atât de necesară în cazul a numeroase activităţi. Se poate spune că între agricultură şi creşterea animalelor era o relaţie de strictă interdependenţă.

       Creşterea animalelor a fost cu predilecţie profilată pe taurine şi porci ponderea celorlalte specii reprezentând procente reduse pe ansamblul acestei ramuri economice. Primăvara şi la începutul verii până la recoltarea fânaţelor şi seceriş, vacile, tineretul taurin şi boii de tracţiune păşunau în cirezi separate pe păşunea destinată în acest scop. Apoi în special boii şi tineretul taurin pentru îngrăşat erau duşi mai ales de către copii la păşunat în lunca Ierului după ce obştea (uneori chiar fără acordul câte unui proprietar) hotăra „slobozitul la otavă”. După seceriş se păşunau miriştile împânzite foarte repede cu mohor, iar spre toamnă porumbiştile şi trifoiştile vechi. Rasele de taurine cele mai frecvente erau Sura de stepă din varietatea transilvăneană pentru muncă şi Bălţata românească, pentru lapte. Până prin anii 1960 mai existau în sat boii albi de stepă, cu coarnele mari, apreciaţi pentru rezistenţa şi forţa lor de tracţiune. În prezent au dispărut. Porcii sunt scoşi la păşunat tot timpul anului, pe o porţiune de păşune destinată lor. Sunt ţinuţi acasă doar cei pentru îngrăşat ce sunt hrăniţi din belşug cu dovleac, porumb, ovăz, tărâţe iar în perioadele critice cu ştir, lobodă, susai sau ghindă de gorun sau cer. Dintre rasele de porci crescuţi altădată la Mocirla menţionăm: Stocli, Alb de Banat şi Bazna. Pe păşunea porcilor aveau acces şi puţinele oi şi capre existente înainte de cooperativizare la Mocirla.

       Toate animalele (şi tot timpul anului) înnoptau în gospodărie care din acest motiv avea o pronunţată dublă funcţionalitate: agro-pastorală, cu două curţi distincte, una în faţa casei şi alta în spatele grajdului. Îndată după sărbătorile de iarnă se alegeau, de către întrega colectivitate a satului: purcarii, bouarii, stăvarii (pentru herghelia de cai), văcarii, păcurarii (pentru oi şi capre). Aşadar la Mocirla s-a practicat şi se practică un păstorit local agricol de mică pendulare între gospodărie şi păşunea satului: dimineaţa sunt scoase din sat, la prânz se odihnesc la „mirez” (un loc stabilit pentru fiecare turmă, lângă pomi şi o fântână) iar seara se întorc în gospodărie. Dintre păsări se cresc găini, raţe şi gâşte şi doar sporadic curci şi bibilici. În alimentaţia raţelor şi gâştilor ocupă o pondere ridicată hrana reprezentată prin frunze de păpădie, susai, floarea-soarelui, lobodă, tocate şi amestecate cu pisat sau făină de porumb. Gâştile sunt scoase în fiecare zi la păşunea din marginea satului, fiind lăsate singure şi tot singure se întorc seara în vatra satului. Stupăritul deşi o ocupaţie extrem de veche, nu se practica pe scară largă. Stupii erau ţiniţi până nu de mult în coşniţe de nuiele lipite cu lut şi bălegar iar roiurile de albine prinse de pe crengile copacilor din apropiere. Prindera roilor (roiurilor) era o operaţiune destul de dificilă din cauza înălţimii mari a copacilor din sat. Coşniţa era frecată bine cu izmă (creaţă), stropită apoi cu lapte în care s-a amestecat miere de albine ori zahăr, prinsă de un băţ potrivit şi apropiată de roi. Cei din familie fluierau într-un anume fel spre a linişti albinele care intrau în coşniţa respectivă. Seara coşniţa era aşezată lângă stupii mai vechi.

Vânătoarea şi pescuitul sunt prezentate ca ocupaţii secundare practicate sporadic la Mocirla. La pescuit mergeau mai cu seamă copii (cu sacul, mirejea, coşul de nuiele, şi mai nou cu undiţa); cei vârstnici pescuiau doar în zilele de duminică, vara sau ocazional când duceau cânepa la topit, cu coşul de nuiele şi plasa, pe Valea Beliului şi Teuz. Fondul de vânătoare al împrejurimilor, deşi foarte bogat, este exploatat în mică măsură, numărul armelor de vânătoare netrecând niciodată de trei. În pădure se vânau pentru carne: mistreţi, căprioare, cerbi iar în lunca Teuzului şi Văii Beliului: iepuri, raţe şi gâşte sălbatice. Rareori se adunau din cuiburi pui de grangur sau de cioară, celelalte păsări fiind de la sine ocrotite. Lupul este singurul animal din regiune ce inspiră teamă omului, fiind însă vânat numai atunci când atacă mânjii sau chiar caii rămaşi peste noapte la păscut, mai departe de sat. Vulpea este pe bună dreptate numai rareori făcută răspunzătoare de pagubele apărute la păsările de curte, acestea fiind puse de obicei pe seama dihorului sau şobolanului pripăşiţi pe lângă clăile de fân sau pe lângă coteţe. În timpul zilei puii pot fi furaţi de uliu, gaia sau cioară. Ariciul, deşi se crede că mănâncă şi pui mici, este primit cu toleranţă pe lângă casă fiind recunoscut ca mare consumator de şoareci şi şerpi. Sistemele tradiţionale de vânătoare erau la Mocirla cunoscute şi altor sate din vestul României: balţuri (lanţuri) pentru iepuri şi căprioare, batca (cursa) pentru rozătoare, gropile cu ţepuşe pentru mistreţi şi cerbi.

       Oamenii harnici şi întreprinzători, mocirlanii erau ocupaţi întreg anul cu tot felul de munci auxiliare sau complementare ocupaţiilor de bază mai sus amintite. Unii tăiau lemne în pădurea din apropiere, alţii erau ocupaţi cu cărăuşia de lemne de foc spre satele din Câmpia Aradului. Şi azi, ca şi în trecut, în sat lucrează pricepuţi meşteri lemnari constructori de case nu numai pentru sat ci şi pentru localităţile învecinate. La sfârşitul secolului al XIX-lea, mai mulţi locuitori lucrau la „cuptoare” adică pe locul arător de azi (din luncă) pătat cu mari suprafeţe de sol negricios. Aici se făceau în acei ani cărbunii de lemn (mangal) sau cărămizile din care s-au ridicat „hodăile” cu numeroase construcţii ale moşierilor din vecinătate: Nădăş, Cirei, Hămarca. Tot în secolul trecut, pe locul ce se cheamă Bărc, pe malul Ierului, se afla o pădure cu arbori seculari de gorun şi stejar, din tulpinile căror mai mulţi mocirlani făceau doage de butoaie şi căzi. În sat erau de pe atunci oameni vestiţi în lucrul lemnului pentru unelte şi obiecte casnice: Jula Alexandru (care era şi un talentat cioplitor de cruci de lemn), Godea Alexandru zis Zdrincu, care a lucrat între cele două războaie.

       Pentru interesul etnografic documentar ce-l reprezintă, redăm maii jos esenţele lemnoase folosite la Mocirla în scopuri anume: butucul pentru roata carului din ulm; obada roţii carului din frasin şi mai rar din ulm; spiţele de roată din frasin ori salcâm; tălpile de sanie din păr sălbatic; butucii pentru roţile de la teleguţa plugului din păr sălbatic; jugul din jugastru (este un lemn şi nu bate boii la cerbice); ruda carului din gorun şi cer, iar ruda „cociei” (căruţa trasă de cai) din ulm; şireglele carului din frasin; leucile de car din ulm; loitrele din gorun; scările din cer, brad, plop sau tei; cozile de sapă din fag; cozile de securi din carpen; cozile de barde din salcâm, frasin sau fag; mânerele celor mai multe unelte din carpen; grindeiul plugului din gorun; coarnele plugului din ulm sau corn; coada de arşeu (hârleţ) din salcâm sau frasin; toporişca de coasă din fag; grebla din tei, brad sau plop; lopata pentru introdusul pâinii în cuptor din salcie, plop sau tei; albia de frământat aluatul şi troacele de sare din salcie, tei, plop. Astăzi o mare parte din locuitorii satului se ocupă în continuare cu agricultura, dar pe lângă aceştia un mare număr sunt angajaţi în întreprinderi industriale şi agroindustriale din localităţi apropiate, fiind calificaţi pentru diverse profesii şi făcând naveta zilnică între sat şi locurile de muncă.