Descoperiri întâmplătoare şi cercetări sistematice ale istoricilor au scos la iveală numeroase dovezi ale prezenţei din vremuri străvechi a unor comunităţi umane pe aceste meleaguri. Cele dintâi urme datează din epoca pietrei cioplite sau a paleoliticului (100 000 – 10 000 î.e.n) fiind reprezentate de vârfuri de lance, răzuitoare, toporişti din piatră, descoperite la Iosăşel, Zimbru, Beliu. Mai târziu, în neolitic aşezările umane sunt mai dese în zonă, descoperirile arheologice semnalând vestigii ale culturii Tisa (2800 – 2500 î.e.n) la Comăneşti, Ciunteşti, Cuied şi ale culturii Cotofeni (1900 – 1700 î.e.n) la Clit, Susani, Şilindia. Continuitatea acestor aşezări este atestată în epoca bronzului, la începutul mileniului I î.e.n. prin obiecte ceramice, unelte şi podoabe aparţinând culturii Otomani, descoperite la Chisindia, Pâncota, Şiria.

       Există în zona în care este situată Mocirla un număr de descoperiri arheologice care vorbesc despre viaţa economică şi socială a dacilor din epoca preromană; ceramică, seceri, topoare, tezaure monetare scoase la ivealã la Buteni, Şilindia, Berindia, Clit, Chişlaca, Craiva, Şomoscheş şi vestigii ale unor cetăţi dacice la Berindia şi Clit. Tezaurele monetare, peste 1500 piese de argint, sunt formate mai ales din drahme greceşti, denari romani şi între sec. III – sec I î.e.n. din monede daciceemise în monetări autohtone după modelul celor greceşti. Emisiunile locale au fost inaugurate când fluxul monetar străin nu mai satisfăcea necesităţile schimburilor tribale şi întertribale şi dovedesc înflorirea vieţii economice a aşezărilor dacice.

       Din orizonturile mai noi, corespunzătoare stăpânirii romane în Dacia, în primele secole ale erei noastre, au fost dezgropate numeroase fragmente ceramice de factură romană, monede (între care denari de argint din timpul lui Traian, emişi în anii 112 – 117 e.n) la Moroda, Berindia, Şiria, Răpsig. Una din cele maitulburătoare descoperiri arheologice din zonă, aparţinând acestei perioade de zămislire a poporului român o constituie existenţa unui val de apărare situat la 28-30 km spre răsărit faţă de sistemul defensiv din Câmpia de vest, cunoscut în tradiţia orală a multor sate sub numele de Troian. Acest val se întindea probabil între Crişul Negru (Dumbrăviţa) şi Mureş (Lipova) urmând linia piemonturilor şi trecând relativ aproape de Mocirla pe aliniamentul Secaci, Agrişul Mic, Comăneşti, Archiş, Răpsig, Mânerău.

       Orientarea şi dispunerea spre vest a şanţului ce-l însoţeşte arată că avea funcţia de a bara atacurile din această direcţie asupra spaţiului est carpatic. Vestigii arheologice datând din secolele IX-X, găsite în preajma valului sugerează reactualizarea funcţiei de apărare în vremurile tulburi ale migraţiilor barbare. În aceeaşi perioadă este prezentă la Beliu o cetate de pământ din care cercetările au scos la iveală ceramică românească din secolele VII-VIII ornamentată cu striuri şi benzi de linii simple sau vălurite. Cetatea Beliu a aparţinut voievozilor români Ioan, Beios şi Menumorut, fiind identificată de unii istorici cu acel „castrum Belland” în cate potrivit cronicii ungare, Menumorut s-a retras împreună cu oştile rămase după pierderea reşedinţei de la Biharea.

       Satele din jurul cetăţii, dintre care Mocirla se afla la numai 5 Km trebuie să fi fost locuite de români, organizaţi în obşti săteşti şi voievodate din acea vreme, chiar dacă menţinerea lor documentară survine mult mai târziu. Sunt numeroase aşezări săteşti din România a căror primă menţiune scrisă este relativ târzie cu toate că în foarte multe cazuri săpăturile arheologice sau descoperirile întâmplătoare au adus la lumină urme de viaţă extrem de vechi. Pe măsura pătrunderii relaţiilor feudale care se suprapun peste drepturile obştilor ţãrãneşti libere, documentele vorbesc tot mai mult de sate, târguri şi oraşe. Cum stăpânirea feudală asupra unor sate din vestul Transilvaniei are loc mai târziu, se înţelege de ce şi primele menţiuni documentare referitoare la aceste sate sunt mai târzii decât în alte părţi, deşi existenţa lor anterioară a fost dovedită.

       Istoricul Coriolan Suciu dă ca primă menţiune documentară a satului Mocirla anul 1552. Acelaşi an figurează şi într-o altă lucrare privitoare la istoria satelor ardelene numai că autorul din urmă face şi o precizare foarte importantă : „după toate probabilităţile Mocirla şi-a luat numele de la pârâul Mochola ce este amintit în hotarul localităţii Somoşcheş în anul 1429.” Aşadar în anul 1429 exista un toponimic de la care derivă numele satului. Până în pragul zilelor noastre, când drumurile satului au fost modernizate, între numele satului şi noroaiele cauzate de o anumită calitate a lutului, mai ales în anii ploioşi, era o directă concordanţă, adică numele reflecta realitatea. Avem însă temeiul să considerăm că de fapt în anul 1429 toponimicul trebuia să desemneze un loc de viaţă măcar pentru câteva familii, cu un teren de arătură.

       Astfel ce rost ar fi avut să fie amintită Mochola, dacă nu era un punct de reper important pe moşia voievodului de Somoşcheş. Este cu atâta mai plauzibilă afirmaţia, cu cât în documentele de mai târziu se vorbeşte de satul Mocirla pe cuprinsul aceluiaşi voievodat. La 10 ianuarie 1495, Ioan fiul regelui Matei Corvin acordã „voievodului românilor (officium woiwodatus valachorum), din Somoşcheş satele aparţinătoare, lui Paul Secuiul, fratelui acestuia, Matei şi fiului său Ioan, precum şi fiului lui Paul Gaşpar, cu toate drepturile, veniturile şi privilegiile”. Se menţiona de asemenea că dacă Matei sau cei numiţi ar muri, voievodatul va trece cu drept ereditar asupra fratelui său, Nicolae. În schimb moştenitorii trebuie să sporească Somoşcheşul, satele care ţin de el, şi oamenii care trăiesc acolo.

       Voievozii de Somoşcheş aveau drepturi destul de mari, dar aşa cum se vede, şi obligaţii, mai ales în direcţia populării satelor cu mai mulţi locuitori spre a se asigura forţa de muncă pentru marile suprafeţe de pământ şi implicit pentru sporirea veniturilor către feudal sau rege. Aceleaşi drepturi condiţionate le-au avut voievozii Sidu din Bodeşti şi Slăv din Brusturi(de lângă Hălmagiu). Voievozii de Somoşcheş ajung nobili, aşa cum nobili ajung şi alţi voievozi din satele învecinate Mocirlei, precum: Petru Archişan din Archiş, Ioan Pop din Hăşmaş, Ioan şi Gheorghe din Cărand(1525, 1543), Laslău din ţinutul Beliului. Comparativ cu localităţile învecinate, în documentele scrise ce ni s-au păstrat sau pe care le cunoaştem până în prezent, Mocirla apare, ca sat mai târziu.

       Iată primele menţiuni documentare ale satelor vecine: Beliu (sacerdos de villa Bely) şi Somoşcheş la 1332; satele Chişlaca şi Călacea apar în registrele de dijmă papală în anii 1332-1337; Craiva în anul 1344 sub numele maghiarizat de Kyralymezei(ce se traduce prin Câmpul Craiului); Cermeiul la 1429; Ineul la 1334. Alte sate vecine sunt pomenite documentar după Mocirla : Groşeni la 1580, Hăşmaş la 1588, Botfei la 1595(sat românesc stăpânit parţial de voievodul Laslău). Rezultă aşadar că primul document istoric care vorbeşte de Mocirla, ca sat datează din anul 1552. Este vorba de o conscriere a comitatului Bihor de la 1552 cunoscutã sub numele de „Liber Regius”. În documentul respectiv se spune că satul Mocirla, care făcea parte din marele domeniu al episcopiei romano-catolice de Oradea, are un numãr de 14 porţi. În fiecare poartă intrau la acea dată două gospodării.

       În secolul al XVI-lea îşi fac apariţia în vestul şi sud-vestul Transilvaniei oştiri turceşti. La 1552 sunt cucerite cetăţile Timişoara, Arad şi Lipova. Timişoara este transformată în paşalâc a cărui întindere ajunge în anul 1566 şi asupra cetăţilor Gyula(azi în Ungaria), Ineu, Şiria şi Beliu. În anul 1557 episcopia romano-catolică de Oradea pierde dreptul de stăpânire asupra satelor din jurul Beliului în favoarea principiilor protestanţi. Armata ardeleană recucereşte pentru scurt timp, în 1595, cetatea Ineului de la turci. În 1600 cetatea Ineului şi cu aceasta satele apropiate, se găsesc sub stăpânirea oştilor lui Mihai Viteazul. Cucerirea Ardealului de către domnul român a aprins în inimile românilor din această parte a ţării o rază de speranţă, ei l-au primit cu dragoste ca pe un domn al lor.

       Se păstrează o scrisoare datată 24 martie 1600 în care se relata că voievozii din Botfei, Hăşmaş şi Clit s-au rupt de sub jurisdicţia cetăţii Oradea adresându-se prin intermediul căpitanului Ineului „Înălţimii sale voievodului Mihai”. După înfrângerea lui Mihai Viteazul cetatea Ineului cade din nou în mâna turcilor, şi o dată cu ea şi satele din jur. Prin urmare până la sfârşitul secolului al XVI-lea, satul Mocirla intră succesiv sub stăpâniri diferite: voievozii de Somoşcheş, episcopia romano-catolică, principii protestanţi, cetatea Oradea, oştile lui Mihai Viteazul, turci. În perioada stăpânirii turceşti, satul este înglobat sangeacului de Ineu, dar apoi, împreună cu Somoşcheşul şi alte sate, este subordonat sangeacului de Gyula. De altfel, de la Gyula, oştile turceşti, cantonate sub zidurile acelei cetăţi, în anul 1616 mai ales, fac dese incursiuni de pradă spre localităţile din zona Hălmagiu-Beliu-Tinca-Beiuş, cum ar fi: Suplacul de Tinca, Sânnicolaul de Beiuş şi Băndăraşul(sat care în urma acestui prăpăd a şi dispărut pentru totdeauna de pe harta Bihorului, rămânând azi doar amintirea lui prin toponimic).

       Tradiţia orală păstrează în zonă ne spune că turcii ar fi ridicat o mică cetate pe locul care azi se cheamă Hăciunji, şi că urme din acea cetate s-ar fi păstrat până la mijlocul secolului al XIX-lea. Indiferent dacă o astfel de cetate a existat sau nu, cert este că ocupaţia turcească a determinat părăsirea satului de mulţi locuitori. Unii au fost luaţi de oaste, alţii au fost omorâţi, iar alţii trebuie să fie luat drumul spre Munţii Codrului, stabilindu-se în sate mai ferite din calea ienicerilor şi spahiilor cantonaţi la Ineu ori la Gyula. Puţinii locuitori, în frunte cu Toma Stan, au rămas pe loc. Mocirla este situată pe drumul care duce de la Ineu spre Oradea. Ori de la Ineu armatele otomane au făcut dese incursiuni spre a ataca puternica cetate Oradea înconjurată cu şanţuri mari, umplute cu apă termală care nu îngheţa nici iarna. Locuitorii satului Mocirla trăiau, astfel într-o permanentă spaimă.

       Unele sate au dispărut(Băndăraşul, care până la sosirea turcilor fusese un sat important). Mocirla n-a dispărut dar importanţa localităţii, datorită scăderii numărului de locuitpri, devine cu totul nesemnificativă. Evlia Celebi, cronicarul turc martor ocular al recuceririi Ineului de turci în anul 1658, scrie că în cetate erau cantonaţi un număr de 8000 ostaşi otomani. Se poate imagina câte grâne şi nutreţuri trebuiau pentru această puternică oaste mai ales în vremea pregătirii atacului decisiv asupra cetăţii Oradea, eveniment ce are loc în anul 1660. În acei ani nu numai pământul mocirlanilor a ajuns sub copitele cailor cuceritorilor, documentele vorbesc despre alte multe sate în următorii termeni: „pagus est combustus et coloni perierunt per tataros” adică „satul este ars iar colonii au pierit sub turci”. Teritoriul satului Mocirla a intrat deci sub stăpânire otomană, în paşalâcul de Oradea, până în anul 1692, când în locul jugului de lemn turcesc este instaurat jugul de fier austriac.

       Habsburgii au tot interesul a repune în drepturile ei episcopia romano-catolică de Oradea. Prin rescriptul din 28 noiembrie 1693 marele stăpân feudal ecleziastic reintră în posesia bunurilor pe care le deţinuse înainte de stăpânirea turcească, inclusiv asupra satelor din părţile Beliului, printre care şi Mocirla. Îndată după cucerirea acestui teritoriu de către austrieci are loc conscrierea militară a localităţilor comitatului Bihor. Documentul respectiv intitulat „Conscriptio quattuor processum Comitatu Bihariensis”, datat 1692, pomeneşte localităţile din districtul Beliului inclusiv următoarele predii : Ciunteşti, Urviş de Beliu, Hăşmaşul Mic, Voivodeşti, Nermiş, Tăgădău, Midieş, Botfei, dar nu spune nimic despre Mocirla. Numele satului nu apare nici în conscrierea din anul 1713. De abia în anul 1773, într-o conscriere a bunurilor episcopiei romano-catolice de Oradea, apar prediile Mocirla Mare şi Mocirla Mică. Nu ne-am putea explica lipsa numelui satului din cele două documente anterioare dacă actul de la 1733 nu ne-ar spune că ambele predii au fost arendate cu suma de 32 florini renani: „… et praenotata praedia posessio Bell arendat in annuis r. fl. 32”.

       Prima jumătate a veacului XVIII-lea este o perioadă de refacere pentru multe aşezări bihorene. Stăpânii feudali fac anumite concesii cum ar fi scutirile de unele obligaţii, acordă ajutoare materiale pentru construcţii în scopul refacerii potenţialului demografic şi economic al domeniului. Din conscrierea de la 1733, Mocirla este amintită ca prediu. Însă numai după câţiva ani, potrivit registrelor de dijmă din districtul Beliu pe anul 1755, rezultă că vechii locuitori ai satului s-au întors la vetrele lor. În a doua jumătate a veacului XVIII documentele vorvesc în continuare de două aşezări distincte: Mocirla Mare şi Mocirla Mică (sau Mocirluţa). De abia începând cu anul 1799 satul apare cu un singur nume – Mocirla – şi nu se mai face vreo referire la prediul sau diverticolul Mocirla Mică. Semn că prediul a intrat în moşia satului ca parte integrantă şi nu ca unitate administrivă separată. Alte sate din vecinătate vor rămâne însă în continuare cu locuitorii divizaţi în două vetre distincte: Mărăuşul Mare şi Mărăuşul Mic, Ucuriş şi Bodiu. Rămâne la starea de prediu : Cirei, Voivodeşti, Susag, Hodişel, Tălmaciu, Bochia şi Pocluşiţa.

       Înainte de a trece la prezentarea situaţiei Mocirlei, în secolul al XIX-lea, este necesar să ne oprim pentru moment asupra unor consideraţii generale privind epoca ce este cuprinsă între mijlocul şi sfârşitul secolului al XVIII-lea: exploatarea crescândă a ţăranilor iobagi din toate satele, ce duce la o creştere a nemulţumirilor oamenilor din întreg districtul Beliu. Ca urmare a acestor nemulţumiri permanente, oficialităţile comitatului vin în sprijinul stăpânului de pământ (episcopia romano-catolică de Oradea) şi cantonează la Beliu o garnizoană militară de supraveghere a ţinutului. Fuga ţăranilor iobagi din sate (mai ales spre localităţile din Câmpia Aradului) luase proporţii îngrijorătoare pentru oficialităţi. De aceea încep să fie luate măsuri pentru păstrarea a ceea ce documentele numesc liniştea publică ori pentru prinderea răufăcătorilor, pentru preîntâmpinarea răscoalelor.

       Consilierul regal Iosif Koller, care străbate domeniile de Beiuş, Vaşcău şi Beliu vorbeşte în raportul său de multe greutăţi pe care le-a întâmpinat prin sate deoarece „colonii valahi” sunt supuşi la cărăuşii lungi şi grele. În ciuda dispoziţiilor dare de comitat, mulţi iobagi s-au refugiat prin păduri ceea ce după cum spune autorul raportului, este spre paguba şi a unora şi a altora, adică şi a ţăranilor şi a feudalului. Urmare la Raportul lui Koller (act în care se insistă asupra faptului că oamenii trăiesc în case depărtate una de alta şi că din pricina dispersării obligaţiile iobăgeşti puteau fi cu greu adunate), la 25 februarie 1771 are loc adunarea generală a comitatului Bihor. În hotărârea acesrei adunări se arată: „separarea aceasta a caselor şi a locuitorilor este păgubitoare atât pentru slujbele (darurile) Majestăţii Sale cât şi pentru binele public şi pentru stăpânii de pământ şi este periculoasă pentru locuitori şi liniştea publică”.

       Adunarea comitatului a hotărât strămutarea caselor din munţi, şi o adevărată schimbare a înfăţişării satelor prin tăierea unor uliţe drepte, redistribuirea intravilanelor şi construirea unor noi case aliniate. Cum în satele de pe domeniul Beliu, lotria (haiducia), ca formă a luptei sociale, luase o amploare deosebită, oficialităţile comitatului au iniţiat aici mari strămutări de case şi de sate spre a intimida, spre a opri fenomenul lotriei care-i umplea de groază pe imperiali şi stăpânii de pământ. Planurile de restrângere a vestrelor de sat începuseră a fi aplicate încă din anul 1741, prima operaţiune de acest gen fiind încercarea de comasare într-o singură localitate a Ucurişului cu Bodiul. La 1772 Craiva, Chişlaca, Nermiş, Secaciu, Hăşmaş şi Beliu aveau gata trasate uliţele pentru aliniere. De fapt în ultimele trei decenii ale veacului al XVIII-lea şi în comitatul Arad, multe sate au fost aliniate: Almaş, Bârsa, Buteni, Aldeşti etc.

       În legătură cu dificultăţile de aplicare a operaţiunilor de „tragere la linie” a satelor, mai ales după răscoala lui Horea, Cloşca şi Crişan, din 1784, este foarte edificator documentul (emis la 2 ianuarie 1799) intitulat astfel : „Plan după care pentru a face îndeajuns ordinelor prea înalte, înţelegerea reciprocă a subaişilor pentru împiedicarea tâlhăriilor mai ales în domeniul Beliu în care se găseşte cuibul răufăcătorilor, se propune cu supunere pentru acest scop de reglementat”. Potrivit planului at fi urmat să se comaseze mai multe sate în localităţi mai mari după cum urmează :
1. La Beliu : Tăgădău, Midieş, Sâc (azi Seliştea) şi o parte din Archiş. Ca locuri pentru „subzistenţă” erau înglobate tot aici : Midieş şi pământurile alodiale din teritoriile posesiunilor Sâc şi Tăgădău
2. la Topliţa – Cărand : o parte din Archiş. Pentru subzistenţă : prediul Cărănzel şi terenurile cu tufişuri de defrişat
3. la Comăneşti : o parte din Hăşmaş, satele Agrişul Mic şi Urviş de Beliu. Pentru subzistenţă : Clit şi Voivodeşti şi o parte din teritoriul satului Botfei
4. la Beneşti : Secaciu şi Bochia împreună cu prediile lor
5. la Mărăuşul Mic : Pocluşa, Ciunteşti, Mărăuş şi Rogoz de Beliu. Pentru subzistenţă : teritoriile satelor amintite precum şi o parte din teritoriul satului Şiad
6. la Craiva : Coroi şi Şiad. Pentru subzistenţă : teritoriile acestor sta împreună cu prediile : Bozol şi Băndăraş
7. la Chişlaca : Bărzeşti, Nermiş, Mocirla. Pentru subzistenţă : prediul Tălmaciu şi dacă va fi necesar şi prediul Mocirla Mică
8. la Ucuriş de Beliu : Bodiu, Botfei şi locuitorii prediului Susag. Pentru subzistenţă : prediile Susag şi Tălmaciu
9. la Beliu : pe drumul regal unde se găseşte crâşma : Olcea, Călacea şi o parte din Hăşmaş. Pentru suszistenţă : teritoriul Buzad şi teritoriile satelor Olcea şi Călacea.

       Documentul este semnat de Wolfgangus Miskolczi (care era pe atunci prefectul bunurilor episcopiei) ca reprezentant al Înaltei Cămări şi de Ladislau Santha jude ordinar, delegat al comitatului. Actul era însoţit de un proiect de directive în zece puncte care prevedea modul de realizare în fapt a hotărârii. La proiectul de directive se sublinia din nou : „Comasarea localităţilor se va termina în primul rând în domeniul Beliului după normele propuse dat fiind că acest domeniu este cuibul răufăcătorilor şi se învecinează cu posesiunile arădene care urmează să fie şi ele comasate”. Potrivit acestor planuri trebuiau dărâmate 1145 case din 23 sate ale judeţului Bihor. Planurile nu au putut fi puse în aplicare. Pentru satul Mocirla urmarea directă a măsurilor de „tragere la linie” a fost apariţia unor noi uliţe. În secolul XVIII-lea, aşezarea avea o singură uliţă numită până atunci Câmpani.

       Numele uliţei venea de la satul de obârşie a unor locuitori stabiliţi în acel veac pe această vatră. Este vorba de satul matcă din bazinul superior al Crişului Negru, Câmpanii de Sus. Un cătun al satului numit Bulzeşti (de la locuitorii strămutaţi aici din satul Bulzeştii de Sus – Valea Crişului Alb) va fi mutat şi va lua naştere uliţa numită Nimaş. Uliţa numită Gureţ forma a treia latură a planului de sat în formă de triunghi. Primele decenii ale secolului al XIX-lea aduc în vatra satului multe nenorociri. Potrivit unor însemnări de pe cărţile vechi (ce se mai păstrau încă în biserica satului în anul 1936) rezultă că lociutorii din Mocirla au avut de făcut faţă la cea mai cumplită foamete „… a început în anul 1815 şi a ţinut până în anul 1819. Din lipsă de pâine mulţi oameni mureau de foame”. Bătrânii povesteau după tradiţia orală în anul 1936 în culori vii despre acea foamete. „Foametea din 1818 a fost aşa de mare că s-au vândut 8 holde de pământ pentru o vică de pere uscate. Şi ca să nu treacă aşa de repede, perele nu se fierbeau ci numai sugeau pe ele”.

       Aşadar, cauza emigraţiei multor locuitori din satul Mocirla (ca de altfel şi din satele învecinate) la începutul secolului al XIX-lea, a fost foametea. Nenorocirile cauzat de foamete au fost dublate şi de alte calamităţi precum holera care a decimat o bună parte din populaţie. În sat au murit atunci 40 persoane. „Molima era aşa de mare încât nimeni nu îndrăznea să iasă din casă afară şi de multe ori seara vorbeau doi vecini iar dimineaţa numai ce auzea clopotul trăgând pentru câte unul din ei, care murise”. Urmarea acestor calamităţi va fi şi aceea că multe gospodări şi intravilane au rămas nelocuite. Având în faţă cadastrul satului Mocirla la anul 1866 vom zăbovi puţin asupra lui spre a face câteva precizări. În linii mari planul satului este identic celui de azi, numai că firesc pe atunci grădinile intravilane aveau o suprafaţă cu mult mai mare.

       Satul avea un număr de 105 locuri de casă numerotate începând şi sfârşind în capătul uliţei numită Gureţ. Pe locul unde se află azi şcoala generală şi căminul cultural, la acea vreme era teren liber. Şcoala se afla atunci între grădinile familiilor Panda Ioan şi Tuduce Pavel. Biserica în schimb era tot pe locul actualei construcţii. Drumul spre Calea de Oradea (actualul drum judeţean modernizat care trece pe lângă sat) se află în linie dreaptă de la capătul celei mai vechi uliţe a satului – Câmpani. Actualul drum ce leagă satul de şoseaua amintită nu exista deoarece păşunea de azi era pe atunci complet acoperită de pădure. Analizând vatra de azi a satului comparativ cu planul de la 1866 se poate observa şi modul în care, în decursul deceniilor trecute, au fost împărţite locurile de casă între membrii familiilor care acum locuiesc la capătul de răsărit al uliţei Nimaş.

       Poverile fiscale de tot felul, anii de secetă urmaţi de boli ce secerau în masă,au dus la o nemulţumire crescândă a locuitorilor satului. În secolul al XIX-lea o parte din oameni au emigrat în alte părţi, o parte au luat însă drumul codrilor devenind lotri de temut. „Lotruşagul” a fost o realitate şi în a doua jumătate a secolului al XIX-lea. Pornind, desigur de la situaţiile istorice concrete, cu timpul, pe seama lotrilor s-au brodat o seamă de legende şi poveşti, unele din ele circulând şi azi prin sate. Cert este că lotrii dădeau multă bătaie de cap poteraşilor vremii. Printre cei mai vestiţi conducători de lotri, bătrâni din sat îşi aminteau de unul pe nume Carcel. Dar mai erau şi alţii bine cunoscuţi de oameni : Filipoiu din Chereluş, Bulbuc din Agrişul Mic şi Hornău din Bebeşti. Bătrânii chestionaţi de Romul Ile în anul 1936 (Bulza Ioan Bătrânul, Goldiş Petru Petriţa, Goldiş Marcu a lui Şeitău) ştiau foarte multe din întâmplările al căror erou era Cercel, cel mai destoinic şi viteaz între haiducii, căruia poteraşii nu reuşeau să-i dea de urmă. Exista şi zicala :
„Bea Cercel în birt la Mocri
Poteraşii bat pă Codri”.
       Pe bună dreptate Romul Ile, în însemnările sale, remarca : „Din mulţimea poveştilor ce le mai povestesc bătrânii şi azi depre acei haiduci de codru numiţi lotri reiese că ei nu erau nişte tâlhari şi făcători de rele ci nişte răzbunători ai maselor de iobagi români contra domnilor de pământ care-i torturau mereu”. Lotruşagul a fost deci una din formele luptei sociale, cunoscută în tot sudul Bihorului în a doua jumătate a secolului XIX. Din anul 1867, prin încheierea acordului austro-ungar privind crearea statului dualist austro-ungar, principatul Tansilvaniei este încorporat Ungariei. Autonomia Transilvaniei este desfiinţată urmând ca treburile şi interesele acestui teritoriu locuit în majoritate de români să fie discutate şi hotărâte la Budapesta. În anul următor parlamentul maghiar votează legea naţionalităţilor şi legea învăţământului prin care proclamă că în Ungaria există o singură naţiune, cea maghiară şi în consecinţă se impune o singură limbă oficială.

       De la această dată asuprirea naţională ia forme tot mai accentuate, oficialităţile urmărind prin toate mijloacele deznaţionalizarea românilor şi a celorlalte naţionalităţi nemaghiare din Transilvania. În Mocirla, ca în toate satele ardelene româneşti, locuitorii au început să fie transcrişi cu nume maghiarizate, iar nou-născuţii în mod samavolnic botezaţi cu astfel de nume : nume ca Tuduce Pavel, Coste Alexandru, Bulza Ioan au devenit în această perioadă Tuducse Palli, Kosta Sandor, Bulza Ianoş. Copii din sat erau obligaţi să urmeze şcoala maghiară de la Beliu sau Cermei deşi nu cunoşteau limba de predare. Faţă de toate aceste măsuri, mocirlanii au opus rezistenţă pasivă continuând să vorbească limba strămosilor lor, refuzând să-şi trimită copii la şcolile maghiare din comunele vecine, păstrându-şi onomastica, tradiţiile şi cultul ortodox. Un fiu al satului, Vasile Goldiş, nepot al preotului Teodor Goldiş din Mocirla se numără însă în acea vreme între cei mai destoinici luptători pentru cauza românilor, mobilizând şi organizând naţiunea română din întreagă Transilvanie pentru marele act al Unirii de la Alba Iulia.

       La 28 februarie 1912 din iniţiativa avocatului Andrei Ille ia naştere Despărţământul Tinca al Astrei. Între cele 59 localităţi ale despărţământului figura şi Mocirla. Prigoana naţională era însoţită de o tot atât de grea exploatare socială. Pământul puţin pe care îl deţineau în proprietate mocirlanii nu asigura traiul de fiecare zi. Mulţi bărbaţi au fost nevoiţi să lucreze ca slugi pe lângă hodăile moşierilor de la Cermei, Periam, Pecica, pentru retribuţii de mizerie. Marea majoritate a familiilor trăiau în condiţii deosebit de grele. Declanşarea primului război mondial agravează şi mai mult lipsurile. Aproape toţi bărbaţii apţi au fost înrolaţi în armata austro-ungară şi trimişi pe diferite fronturi, 30 dintre ei nu s-au mai întors niciodată la vetrele lor ( Purice Alexandru Piştuţa, Purice Ioan a Pricului, Goldiş Nicolae Şentău, Goldiş Ioan Ciomuţu, Purice Ioan a Vasâchii, Purice Alexandru Cosmiţa, Duşe Pavel a Chiciurelii, Goldiş Pavel a Vechii, Panda Ioan Codău, Alexa Ioan a Savului, Alexa Teodor, Coste Alexandru Buşescu, Goldiş Zaharia Jaga, Bulza Alexandru a Sâii, Bulza Nicolae a Cocului, Sălăjan Petru, Tomuţ Ioan a Albului, Goldiş Terente a Popii, Mladin Petru Chizu, Goldiş Nicolae a Fusului, Tomuţ Ioan a Tiucului, Tomuţ Alexandru a lui Cărăbiş, Bulza Pavel Ciocan, Iancu Ioan, Popa Gheorghe Potolianca, Goldiş Iosif a Dejoaii, Goldiş Terente a Dascăliţâ, Goldiş Pavel a Dascăliţâ, Coste Petru Negru, Covaci Alexandru ).

       Acasă au rămas bătrânii, femeile şi copii care cu greu mai puteau face faţă muncilor agricole. Prăbuşirea iminentă a imperiului austro-ungar şi vestea terminării războiului au fost primite cu entuziasm de locuitorii din zonă. Rapoartele către marele cartier general al armatei române consemnează starea de spirit, nemulţumirile adânci cauzate de autorităţile administrative corupte, revoltele locuitorilor şi campania de teroare dezlănţuită de oficialităţile de la Budapesta împotriva românilor ce îşi exprimau adeziunea faţă de hotărârea de unire cu Ţara. Au fost împuşcaţi în această perioadă bărbaţi români din Beliu, Groşi, Şiad şi alte localităţi învinuiţi de instignare. Activitatea efervescentă a românilor din aceste locuri în preajma Unirii este marcată de numeroase întâlniri politice. După mărturiile delegatului la Marea Adunare de la Alba Iulia, Ioan Ochiş din Beliu, „într-una din după amiezile din perioada 14-19 noiembrie 1918, conducătorii unioniştilor, Vasile Goldiş şi Aurel Lazãr se întâlnesc la Mocirla de unde apoi se deplasează la Beliu unde organizează în timpul nopţii o consfătuire cu reprezentanţii românilor din această plasă la care se exprimă adeziunea faţă de convocarea Adunării de la Alba Iulia şi se hotărăşte constituirea gărzii naţionele române locale”.

       Desăvârşirea unităţii naţionale a poporului român consfinţită prin voinţa unanimă a delegaţilor la Marea Adunare de la Alba Iulia au adus bucuria şi speranţa şi pentru locuitorii acestui colţ de ţară. În ziua de 1 decembrie 1918 are loc şi la Beliu o adunare a românilor la care participă şi delegaţi din judeţele Satul Mare, Sălaj, Bihor, Arad, în care se exprimă sentimentele de adeziune şi bucurie faţă de Unire. Adunarea prelungită până după miezul nopţii întâmpină cu torţe pe participanţii la Alba Iulia ce sosiseră în căruţe de la gara Bocsig. Au fost prezenţi la această adunare şi zeci de locuitori ai satului Mocirla. Printre participanţii la Marea adunare se numărau şi doi fruntaşi ai satului, Bulza Ioan zis Nica şi Goldiş Ioan zis Trăilă. În prima duminică după întoarcerea acestora, locuitorii satului s-au adunat în curtea bisericii ca să-i asculte pe cei doi participanţi care relatau cu înflăcărare despre ceea ce văzuseră la Alba Iulia.

       În perioada dintre cele două războaie, în viaţa satului se poate observa o relativă prosperitate economică. Numeroase familii sărace au fost împroprietărite cu pământ, iar producţiile cerealiere au fost satisfăcătoare în ciuda inventarului agricol precar. Anul 1939 a fost deosebit de roditor. În acest an satul reuşeşte să construiască şi drumul de piatră ce lega aşezarea cu Calea de Oradea. Anul următor aduce însă o nouă perioadă de amărăciune şi jale. Bărbaţii sunt concentraţi spre a fi trimişi în războiul ce apăruse la orizont. Ploile ţin săptămâni în şir, ceea ce duce la diminuarea simţitoare a recoltelor. Pe suprafaţa din moşia satului numită Luncă apa ajunsese la peste 1.5 m. Caii şi o parte din boii de tracţiune au fost rechiziţionaţi pentru front. În toamnă, nu s-a putut însămânţa decât foarte puţin grâu. Războiul durează, lipsurile oamenilor se amplifică, de pe font sunt anunţaţi noi şi noi morţi şi dispăruţi.

       După încheierea celui de al doilea război mondial armatele române alături de aliaţi aveau un ţel precis – urmărirea armatelor naziste-horthyste până la înfrângerea lor definitivă. În primele zile ale lunii septembrie unităţile române care participaseră la luptele insurecţionale s-au deplasat la nord-vest de Carpaţii Meridionali au întărit poziţiile deţinute de trupele române pe frontiera de vest şi au respins, împreună cu acestea două ofensive ale inamicului ( între 5-8 septembrie în Podişul Transilvaniei şi între 13-18 septembrie în Crişana şi Banat). Luptele din Crişana s-au desfăşurat pe un front ce trecea şi prin satul Mocirla. În seara zilei de 12 septembrie 1944 satul este serios ameninţat de apropierea frontului, locuitorii se refugiază cu puţinul avut ce-l puteau încărcat în căruţe spre Codru pe drumurile de ţară din pădurea dinspre Tăgădău. În ziua de 13 septembrie cu întregul său aparat de război, inamicul dezlănţuie un atac general în toate direcţiile spre a nimici, mai ales Divizia 3 Vânători de munte componentă a grupării Crişuri. Ziua de 14 septembrie 1944 va rămâne pentru satul Mocirla o dată memorabilă. La marginea satului şi apoi pe uliţele sale s-a desfăşurat o crâncenă bătălie între Regimentul 93 infanterie şi trupele germano-horthyste.

       Au căzut aici peste 800 de morţi, au fost scoase din luptă cantităţi mari de tehnică şi materiale. Trei case din sat, o arie de grâu, o arie de ovăz, împreună cu batoza au fost mistuite de făcări, locuinţele au fost devastate de trupele inamice în retragere. La 23 octombrie 1944 ultima palmă de pământ românesc a fost eliberată, dar mulţi fii ai satului au continuat să lupte pentru eliberarea Ungariei şi Cehoslovaciei, până la victoria finală asupra fascismului. După terminarea războiului un număr de 20 de bărbaţi nu s-au mai întors, căzând pe câmpul de luptă ( Tuduce Pavel a Zorii, Tomuţ Napoleon a Corlii, Goldiş Pavel a Toderii Drenii, Goldiş Pavel a Ciaclii, Coste Ioan a Mitrii, Bulza Nicolae a Hanghii, Mârnea Ioan a Cârlii, Mârnea Petru a Ghiurcoanii, Goldiş Pavel Dela, Tuduce Atanasie a Laitii, Tuduce Gavril Pinţu, Mârne Ioan a Căilii, Mârne Pavel a Căilii, Tuduce Petru a Ghiorghichii, Păscuţ Teodor a Cepii, Popa Aurel a Cheşului, Popa Cornel a Cheşului, Sărac Pavel a Ciurcului, Goldiş Pavel Licu Spuzii, Lingurar Gheorghe a Cătiţii).

       Alţii au găsit acasă gospodăriile în ruină şi ogoarele părăginite. Au început munca paşnică de vindecare a rănilor războiului. Cu toate condiţiile grele de după război, locuitorii satului au găzduit în casele lor 23 de copii din înfometata Moldovă de atunci. Anii următori au constituit anii unor prefaceri majore în viaţa satului. Oamenii au îmbrăţişat noi profesii, au construit case şi edificii social-culturale, au schimbat localitatea într-o aşezare prosperă.