Tipurile genetice de sol au evoluat pe un substrat litologic sedimentar reprezentat prin pietrişuri, nisipuri şi argile, în condiţiile unui climat cu regim termic şi pluvial moderat. Vegetaţia predominant forestieră, din zonă, a determinat dezvoltarea cu precădere a unor soluri brune de pădure influenţate în evoluţia lor de o activitate antropică îndelungată. Terenurile din nord-estul satului sunt acoperite cu soluri brune luto-nisipoase, bine drenate ca urmare a pânzei freatice de adâncime. Aceste terenuri reprezintă cele mai vechi şi productive suprafeţe agricole ale satului, fertilizarea lor a fost obţinută la un nivel ridicat printr-o rotaţie strictă cereale păioase – plante prăşitoare şi o administrare sistematică de gunoi de grajd. De-a lungul Ierului se întind soluri aluvionare în stadii diferite de maturizare, având dezvoltare mai amplă în zona de divagare din porţiunea La Corn unde sunt utilizate cu succes pentru culturi de cartofi, cânepă şi grădinărit.

       Solurile din sud-vestul satului aparţinând tot tipului brun de pădure au evaluat în condiţiile unui drenaj defectuos manifestând pe alocuri, procese de lăcoviştire şi gleizare, perpetuate printr-un exces de umiditate caracteristic perioadelor cu precipitaţii maxime. Reţeaua de canale de desecare creează premizele coborârii pânzei freatice şi eliminării excesului de umiditate printr-o drenare corespunzătoare pe mari suprafeţe. Aceeaşi reţea face posibilă apariţia sau extinderea, pe anumite porţiuni, a unor enclave de soluri salinizate ca aceea identificată la confluenţa Ierului cu canalul principal. Pentru preîntâmpinarea salinizării unor suprafeţe mai extinse şi utilizarea optimă a resurselor funciare se cere o analiză atentă, detaliată şi concretă a noii situaţii hidrologice a terenurilor, situaţie cu adânci implicaţii asupra echilibrelor tradiţionale din cadrul ecosistemelor naturale şi antropice.