Ţesăturile. Între operaţiunile casnice, ţesutul a avut dintotdeauna în viaţa locuitorilor satului o pondere foarte importantă datorită nevoilor legate de confecţionarea îmbrăcămintei dar şi a pieselor de uz cotidian: ştergare, saci, acoperitoare de pat, etc. Prelucrarea cânepii presupune desfăşurarea succesivă a mai multor etape de lucru, fiecare la timpul său şi după reguli bine ştiute: cultivarea cânepii, topitul cânepii (la vale), meliţatul fuioarelor, pieptănatul, torsul firelor, urzitul, neveditul, ţesutul, albitul pânzei, croitul pieselor de trebuinţă. Operaţiunile respective presupun utilizarea unei game largi de unelte, piese şi instalaţii: meliţa, pieptenii, peria, fusul, furca de tors, prisnerul, răşchitorul, vârtelniţa, urzoiul, sucala, războiul de ţesut, ţevile pentru suveică, indrele, iţe. Cânepa de vară se culege înainte de secerişul grâului iar cea de toamnă după seceriş. Se culege prin smulgere şi se face mănuşi (mănunchiuri mici cât se cuprinde între 2 mâini). Zece mănuşi formează o sarcină ce se leagă cu legătoare de nuiele. Sarcinile sunt duse la vale, la locurile unde apa este mai mare şi neumbrită (locuri numite topile sau zăcătoare.

       Dacă apa este caldă topitul cânepii se face destul de repede (7 – 10 zile). Când sarcinile sunt topite, se scot de sub apă, apoi se rup legătorile de nuiele, se spală mănuşă de mănuşă şi se întinde la uscat, în bătaia soarelui. Meliţatul poate avea loc după câteva zile sau chiar luni. După meliţat are loc trasul canurilor din fuioare şi pieptănatul fuioarelor. Torsul caierului se face şi azi cu furca simplă (un băţ mai lung) ornamentată cu crestături. Furcile de tors cu roată au pătruns la Mocirla numai la începutul secolului nostru şi se folosesc destul de rar. Torsul are loc după încheierea strânsului recoltei până la sărbătoarea Crăciunului, iar ţesutul la începutul primăverii. Textilele de casă se împart în patru mari grupe: ţesături simple, alesături, cusături şi îmletituri. Din ultima categorie fac parte împletiturile de ciorapi, flanele, fulare (numai de lână) şi care de la un an la altul dispar datorită faptului că piesele respective se cumpără din magazine. În schimb, se practică pe scară largă primele trei categorii amintite. Cel mai mult se utilizează procedeul ţesutului în două iţe prin care se obţine o pânză deasă ceea ce lărgeşte mult gama posibilităţilor de utilizare. Se mai cheamă şi pânza ţesută zădieşte.

       Pânza rărită sau în răritură are firele de urzeală mai rare decât la pânza în două iţe. Calitatea aceasta de pânză se utilizează pentru confecţionarea unor dosoaie (ştergare de bucătărie) cenuşere sau pernejace. Cele mai multe din ţesături se fac şi azi în tehnica alesăturii, adică ornamentate prin utilizarea mai multor procedee: prin nevedit, cu speteaza, în degete (cu aţa sau cu ghemuţul), cu indreaua, cu drodul. Motivele rezultate din aceste tehnici au multe denumiri: învrâstit, suveiceşte, în speterează, cu boţi, cu chinari, cu tăieturi de război, cu model. Varietatea ornamentelor este multiplicată prin utilizarea unor fire de culori diferite sau a unor fire de bumbac (cu fitău) intercalate între firele urzelii de cânepă. Azi firele colorate fie că sunt cumpărate din comerţ, fie că se cumpără coloranţi industriali şi firele se vopsesc în casă. Înainte, însă firele de cânepă, ca şi cele de lână, erau colorate cu vopsele extrase din plante, mai ales prin fierberea în apă cu coajă de arin. Coaja de arin se aducea de pe malul apelor şi se lăsa la uscat. Uneori în soluţia respectivă se adăugau şi „goanje” (gale) de gorun.

       În gospodăria mocirlanului se întâlnesc, după utilizare, patru feluri de ţesături: 1. de uz gospodăresc, (pernejace, lipidee, măsăriţe, saci, cenuşere, dosoaie, felegi, straiţe cu baier); 2. decorative (măsăriţe, făţare de pat, cergi, căpătâie de pernă, felegi de perete); 3. ţesături din care sunt confecţionate hainele (cămăşi, spătoaie, poale, izmene, sumane, zadii, obiele, felegi de cap, felegi de brâncă); 4. ţesături legate de obiceiuri, tradiţii şi cult ( felegi de biserică, cârpuţe de cătănie). Toate ţesăturile de cânepă şi bumbac erau executate în gospodăria ţărănească. Ţesăturile din lână erau rare deoarece mocirlanii nu creşteau oi, ca urmare aceste ţesături erau procurate din alte sate din împrejurimi. Cusăturile erau de două feluri: simple (însăilătura, încheietura, tivitura) şi ornamentale (scăfătura, cusătura trăsureşte, bârneleşte, cu ciuruitură, cu ştrengălitură, pe firul tras, pe creţele, pe muchia creţelor). Cea mai răspândită şi probabil, cea mai veche este cusătura numită scăfătură care presupune execuţia motivului prin cusutul înaintea acului, ori pe creţuri. O întâlnim mai ales la pumnarii cămăşilor, la pumnata zadiei, la puntea pieptului de la cămăşi şi spătoaie.

Portul: În ultimele două decenii portul locuitorilor satului s-a schimbat radical prin pătrunderea definitivă a ţesăturilor cumpărate din comerţ şi a pieselor de tip orăşenesc. Descrierea costumului tradiţional ne este însă uşurată de existenţa în aproape toate casele a zeci de piese tradiţionale de port rămase acum în lăzi ca nişte adevărate relicve ale trecutului. Se păstrează şi numeroase fotografii vechi fără de care, spre exemplu, ar fi fost foarte greu să ne imaginăm costumul de odinioară al copiilor. Atât la femei, cât şi la bărbaţi piesa definitorie a costulului este cămaşa. Cea femeiască se cheamă spătoi şi se caracterizează prin simpitatea croiului (cu guler, tăietură la gât, mâneci prinse din umăr, largi la coate şi strânse în creţuri la pumnari) dar şi prin bogăţia ornamentală ce inundă gulerul, mânecile şi pumnarii prin motivele pline cusute cu migală în fir negru, roşu şi mai rar mov. În toate anotimpurile şi toate împrejurările femeile poartă poale lungi până peste genunchi făcute din şapte laţi firele de urzeală fiind pe lung. La brâu, laţii sunt adunaţi în creţele prinse în pumnata de la brâu care pe timpul purtării este bine strânsă pe mijlocul corpului cu un brăcinar.

       În partea de jos poalele sunt bogat împodobite cu cusături. Dantela a pătruns în moda ornamentării poalelor numai de circa 2 – 3 decenii. Fetele (dar uneori şi nevestele tinere) poartă pe şolduri sub poale feicuri (făcute din pânză răsucită) care rotunjesc şoldurile. Latul din faţă al poalelor este confecţionat de obicei din pânză de slabă calitate deoarece el nu se vede la purtat, niciodată fetele sau nevestele nu umblă fără zadie în faţă. Zadia (şorţul) de fiecare zi se făcea din pânză de casă obişnuită, în schimb cea de sărbători se confecţiona şi la începutul secolului din material de prăvălie brodat. În primele decenii ale secolului nostru a pătruns la Mocirla un tip de zadie, numită cu cusături sau zadie cu chei. Este din pânză neagră. Se oramentează prin cusătura pe dinaintea acului cu şiruri verticale de comboedre în culori diferite. Mocirlăniţele cumpărau şi purtau cojoace de diferite tipuri, potrivit locului lor de provenienţă: butinceneşti (făcute la Buteni), beleneşti (de la Beliu), cu cototori (lucrate la Ineu). Toate erau scurte, fără mâneci, bogat împodobite. Portul se diferenţiază pe categorii de vârstă şi statut social. Se deosebeşte net portul fetelor de al nevestelor tinere şi al femeilor bătrâne. Cojoacele fetelor şi nevestelor tinere sunt în culori deschise, la bătrâne mai închise. Niciodată femeile bătrâne nu poartă decât rochii şi baticuri de culoare neagră.

       Părul fetelor este împletit în două codiţe ce cad pe spate ( cu cărare pe mijlocul capului). La nuntă, miresele sunt învălite, li se face conciul (un fel de coc) prin împletirea celor două codiţe pe un schelet de sârmă ori un piaptăn. De la nuntă şi până la sfârşitul vieţii, femeile nu mai pot fi vazute cu capul descoperit ci permanent îmbrobodit cu un batic care la început este de culori deschise iar mai târziu numai de culoare neagră. Atât fetele cât şi femeile purtau altădată opinci din piele de bovine, în zilele de lucru şi sandale ori păpuci cu bumbi în zilele de sărbătoare. Cu câteva decenii în urmă, fetele purtau la brâu, peste poale şi zadie, un fel de centură de piele, de culoare deschisă, ornamentată cu motive ştanţate la rece. La gât aveau şiraguri de mărgele de sticlă din globuleţe în culori variate. Cele mai înstărite aveau salbe de aur şi argint iar celelalte din bani obişnuiţi, de alamă. Se purtau şi zgărzi din mărgeluţe multicolore de sticlă. O reminescenţă foarte interesantă este prezentă în portul vechi al fetelor şi nevestelor tinere din sat a cârpei de încins. Este piesa cu care au venit, din părţile Beiuşului, acei locuitori stabiliţi la Mocirla în veacul al XVIII-lea. Cârpa de încins care se purta peste umăr, se încrucişa peste piept şi se lega la spate, a dispărut din portul curent după primul război mondial.

       O piesă similară, numai de culoare cafenie sau neagră, se mai păstrază în portul femeiesc bătrânesc şi se numeşte colţ. Mai demult colţul se impletea din fire de lână în gospodăria fiecăruia. Cam cu patru decenii în urmă au apărut în târguri şi astfel de piese purtate şi în satele din jur. Colţul cu ciucuri, zobonul, viziclul (ca şi laibărul cu şinori purtat de bărbaţi) sunt piese de port intrate foarte târziu în vestimentaţia mocirlanilor şi care de pe acum, nu mai sunt în uzul curent. Prin lăzi mai pot fi găsite încă astfel de piese de port femeiesc. Bărbaţii poartă pălării negre, cafenii sau gri, cu calota nu prea ridicată şi cu borurile potrivite. Vara, la lucru au pălării de paie şi mai nou, din fibre de brad. Iarna toţi poartă căciulă neagră, de oaie. În zilele de sărbătoare feciorii pun la pălărie câte o floare ori o pană de ţarcă sau de răţoi. Am mai putut depiste în sat un singur exemplar din cămaşa bărbătească de tip vechi. Nu avea guler, la gât prinzându-se cu un şnur negru (pentru bătrâni) sau roşu (pentru tineri). Mâneca era largă. În secolul nostru bărbaţii n-au mai purtat decât cămaşă cu guler. Mânecile sunt prinse în spătare cu creţele, sunt largi la coate (ceea ce permite breţului o mişcare nestingherită) şi au pumnări cusuţi trăsureşte. La gât şi la piept cămaşa se încheie cu nasturi mici de stică, diferit coloraţi. Aripile tăieturii de la piept ale cămăşii sunt bogat brodate, ele se împreună la mijlocul pieptului printr-o chingă lată de circa 2 cm, brodată şi ea, pe care se înşiră un rând orizontal de nasturi.

       Cămaşa nouă se purta în zilele de sărbătoare până se învechea, apoi se purta în zilele de lucru. Special pentru lucru se făceau cămăşile de hurduc, adică din fire de cânepă de o calitate inferioară şi fară ca ţesătura să fie din fire amestecate de cânepă şi bumbac aşa cum erau în cazul cămăşii descrisă mai sus. Pe timp de vară bătrânii purtau izmene lungi până aproape de glezne. Tinerii purtau izmene cu puţin mai lungi de genunghi. Izmenele se confecţionau din pânză de cânepă învălită, din patru laţi, se croiau pe lungul latului de pânză şi se încreţeau (plisau) în lung. Cioarecii din postav alb nu se mai poartă de circa 70 de ani. Lacul le-a fost luat de pantaloni confecţionaţi din postav de prăvălie, de obicei de culoare închisă. Opinca, încălţămintea cea de toate zilele a mocirlanului a fost părăsită complet de circa patru decenii. Opincile se făceau în sat, din piele de bovine. Alteori se cumpărau din târguri. În zilele de sărbătoare se purtau cizme negre, din piele de capră sau de viţel, cu tureacul tare şi lung până la genunchi, cumpărate la târg de la cizmarii şi pantofarii din Beliu, Bârsa, Pâncota, Ineu, Tinca şi Beiuş.

       Iarna, bărbaţii purtau cojoace de oaie fără mâneci (un fel de pieptare) care erau ornamentate doar la buzunare şi bordura umărului. Pentru drumurile lungi de azi bituşa este neliplită. Această piesă de port, confecţionată din câteva piei de oaie, purtată cu lâna înafară, lungă până la glezne, se procura din târguri, unde le vestiţii meşteşugari, bituşerii din satul Delani, de lângă Beiuş. Câţiva locuitori au purtat pe timp de iarnă şi o altă piesă confecţionată din postav gros, numit buhai, crae este bogat împodobită în general „sur” – urilor ungureşti de prin părţile Debreţinului. În ultimele şase-şapte decenii nimeni n-a purtat buhai, în schimb o piesă de genul acesta a fost achiziţionată de la Mocirla de Muzeul Ţării Crişurilor din Oradea. Se spune că buhaie identice purtau şi „sămădăii” turmelor de porci ale pişpăcului de la Oradea. Buhaiele, ajunse la Mocirla au fost făcute de un buhaier din Buteni şi de un altul cunoscut sub numele de Toie din Beliu. O altă influenţă venită din portul unguresc a fost zadia în portul bătrânilor. Bătrânii spun că „moda” acestei zadii la bărbaţi a pătruns înaintea primului război mondial când oficialităţile stăpânirii austro-ungare de atunci au pretins ca la serbările şcolare copii să poarte şi astfel de piese cu totul străine, de altfel, de portul popular românesc. În fotografiile vechi zadia nu apare în portul bărbătesc.

       Până la vârsta de 7 ani, copii (băieţii şi fetele) purtau cămeşoiul, adică o cămaşă lungă ce le acoperea corpul de la gât până la glezne. Pe cap aveau pălăriuţe de bucate (adică de paie), sau de postav. Iarna purtau căciuli de oaie ori din blană de iepure. Pe vremea friguroasă în picioare aveau opincuţe. Vara umblau desculţi, la fel ca şi părinţii lor. Fetiţele purtau în zilele de sărbătoare (unele doar) cârpa de încins (roşie sau albastră). Indiferent de vârstă, sex şi atare socială toţi mocirlanii purtau iarna o piesă de postav alb numită suman. Apartenenţa unei persoane la un sat sau altul era cu siguranţă ştiută , cu ocazia târgurilor, după sumanul purtat cu o astfel de ornamentaţie, cu toate că în marea lor majoritate aceste sumane erau făcute de sumănarii bihoreni din satul Sârbeşti (velea superioară a Crişului Negru). Nica Tănase şi alţi mulţi sumănari (precum unul pe nume Blagu) veneau la Mocirla iarna şi din casă în casă, făceau sumane pentru care pretindeau loc de dormit, mâncare şi bani. Era o adevărată întrecere între familii în privinţa sumanului.

        Din acest motiv sumanele mocirlăneşti sunt considerate azi printre cele mai frumoase piese de acest gen din Ţara Crişurilor şi Câmpia Aradului. Aplicaţiile de postav completate cu migăloasele motive realizate prin găitane negre reliefate pe fondul albului imaculat al postavului dau sumanelor de Mocirla o eleganţă şi un farmec cu totul aparte. Privindu-i pe bărbaţii cu sumane în zilele de sărbătoare ai impresia că doar, cu o clipă în urmă, au coborât cu toţii din lumea frescelor ctitorite de marii voievozi ai evului mediu românesc. În paşii lor uşor legănaţi nu se poate să nu observi de îndată scânteia simplităţii, demnă şi mândră deopotrivă, curăţenia sufletească, încrederea şi siguranţa unui neam de iobagi pe care trecutele vremuri nu i-au putut doborâ.